Interviu cu Dr. Luis Moris, analist jungian și conferențiar la International School of Analytical Psychology

Dr. Luis Moris nu vorbește despre moarte ca despre un sfârșit, ci ca despre una dintre întrebările fundamentale ale existenței umane. Analist jungian format la ISAP Zürich, psihoterapeut acreditat și cercetător, al cărui parcurs personal și profesional l-a purtat din Chile, țara sa natală, în Statele Unite, Nigeria, Franța și Elveția, el și-a dedicat ani de studiu modului în care întâlnirea cu suferința, doliul, transformarea și marile praguri ale vieții ne schimbă înțelegerea sensului și a psihicului uman.

După studii avansate în psihologie clinică la Texas A&M University și obținerea unui doctorat în Studii Psihanalitice la University of Essex din Marea Britanie, Moris a aprofundat, în 2025, o direcție de cercetare centrată pe moarte din perspectivă jungiană, temă care a devenit treptat un nucleu atât al activității sale profesionale, cât și al reflecțiilor personale.

Prezent în România cu ocazia lansării volumului Confruntarea cu moartea, publicat de Editura Trei în colecția Misterele Inconștientului Colectiv, Moris a adus în atenție un subiect pe care cultura contemporană îl evită adesea și care cuprinde nu doar realitatea pierderii, ci și misterul morții în sine și întrebările pe care acesta le deschide în interiorul nostru. Cartea reunește 14 eseuri profund personale, semnate de 14 autori care reflectează asupra propriilor experiențe legate de moarte, temă explorată de Moris și în cadrul conferinței „C.G. Jung`Psychology of death”, organizată de Societatea Română de Analiză Jungiană.

Într-un interviu exclusiv acordat Adelei Marinescu, Luis Moris vorbește despre copilăria petrecută în partea de sud a Chile, într-un univers populat de povești cu fantome și mituri locale, despre experiențele sale de voluntariat în Nigeria alături de organizația „Medici Fără Frontiere”, despre influența lui Jung asupra parcursului său profesional și despre motivele pentru care consideră că a venit momentul să readucem moartea în cultură și în conversațiile de zi cu zi. „Ar fi benefic dacă am putea vorbi puțin mai mult despre moarte”, spune el. „Nu pentru a ne apropia de moarte, ci, poate, pentru a învăța să trăim mai intens și mai prezent”.

1. În introducerea cărții menționați că ați avut îndoieli inițiale asupra subiectului și a expunerii lui într-o astfel de carte. Totuși, v-ați răzgândit. Ce anume a contribuit la ideea de a nu renunța?

Când îmi făceam doctoratul la University of Essex, a trebuit, desigur, să cercetez tot ceea ce fusese scris în lumea jungiană despre moarte. Și am realizat că literatura existentă era surprinzător de redusă. James Hillman a abordat tema în cărți precum „The Dream and the Underworld”, „Suicide and the Soul” și „The Soul’s Code”. Marie-Louise von Franz a scris un volum relevant, „On Dreams and Death”. Jung însuși a scris destul de mult despre moarte, însă niciodată într-o manieră consecventă, ci mai degrabă câteva capitole răspândite prin operele sale, interviuri, reflecții disparate. În ansamblu însă, nu exista foarte mult material care să exploreze, din perspectivă jungiană, modul în care ne raportăm la conceptul și psihologia morții. În ultimii ani au apărut cărți și articole despre doliu, despre confruntarea cu realitatea morții și cu pierderea. Mă gândesc, de exemplu, la volumele lui Susan Olson despre moartea fiicei sale, „By Grief Transformed” și „Images of the Dead in Grief Dreams”, cărți pe care le consider extrem de emoționante și cu adevărat remarcabile. Verena Kast a scris, la rândul ei, despre doliu în „A Time to Mourn: Growing Through the Grief Process”, iar Judith Savage a explorat experiența pierderii unui copil nenăscut. Toate aceste lucrări sunt dedicate doliului, tristeții, procesului de jelire și pierderii. Iar valoarea lor este incontestabilă.

Totuși, eu cred că moartea are două dimensiuni. Prima este realitatea concretă a morții, atunci când vorbim despre pierdere, absență, despărțire. A doua, cea care mă interesează cel mai mult, cuprinde misterul ei, întrebările pe care moartea le aduce în viața noastră. Despre această dimensiune s-a scris foarte puțin. Iar aceasta este, fără îndoială, și partea care l-a preocupat pe Jung. Scrierile sale despre moarte nu se concentrează asupra doliului sau a plângerii pierderii, ci asupra întrebării a ceea ce ar putea exista dincolo de moarte. În jurul acestei teme el a formulat numeroase ipoteze.

Tocmai din cauza acestui gol din literatura de specialitate am decis să duc proiectul mai departe și să public „Confruntarea cu moartea”. Am invitat analiști jungieni foarte respectați să scrie despre propriile lor întâlniri cu moartea și să se cufunde în experiențele lor personale. De aceea am dedicat cartea atât autorilor, cât și surorii mele, Gaby. Mai ales autorilor, pentru că au avut un curaj extraordinar, de a se așeza și de a reflecta cu sinceritate asupra sfârșitului. Le sunt profund recunoscător fiecăruia dintre ei.

2. Ce experiențe personale v-au convins că nu exista o astfel de carte și că ar fi necesară, pentru publicul larg, dincolo de cercetarea doctorală?

Este, într-adevăr, o întrebare amplă… pentru că eu provin din sudul statului Chile și am crescut într-o cultură în care, cel puțin pe vremea copilăriei mele, ideea existenței fantomelor nu era ceva neobișnuit. Sigur, fantomele au fost întotdeauna un subiect mai neobișnuit, dar nu erau privite ca o absurditate totală. În plus, am două surori, v-am pomenit deja despre Gaby, dar mai am o soră mai mare, Irma. Ea susținea că auzea fantome. La un moment dat, ne-am mutat din două case diferite pentru că nu mai suporta prezența lor. Era convinsă că fantomele o urmăreau. Și bunica mea din partea tatălui avea o relație aparte cu lumea de dincolo. Avea o măsuță cu trei picioare și organiza în mod regulat ședințe de spiritism, încercând să comunice cu spiritele morților. Tatăl meu, care între timp a murit, era un om extrem de pragmatic. Jung l-ar fi descris drept un tip senzorial extrovertit. Era contabil, foarte ancorat în realitate și în fapte. Îmi spunea însă: „Am văzut masa aceea mișcându-se singură. Chiar se mișca.” Eu nu am participat niciodată la aceste ședințe. Bunica mea, Cotito, a murit cu doi ani înainte să mă nasc. Dar tatăl meu a fost prezent la ele. Și, deși nu ar fi mers niciodată până la a afirma că acolo erau fantome, pentru că o asemenea idee i s-ar fi părut complet irațională, era dispus să spună: „Se întâmplau lucruri ciudate și nu le pot explica.”

Am crescut, așadar, într-o astfel de atmosferă. Și nu era vorba doar despre familia mea. Acest subiect era prezent și firesc și în cercul nostru de prieteni. Chiar și astăzi, în Chile nu este neobișnuit să stăm în jurul focului, la un grătar, indiferent dacă este vară sau iarnă, și să auzim pe cineva spunând: „Am văzut asta” sau „Am auzit asta”. Reacțiile sunt mereu ambivalente. Oamenii nu știu exact cum să răspundă. Se întreabă: este adevărat sau nu? Dar subiectul rămâne viu în conversație.

În același timp, am urmat încă din clasa întâi o școală catolică. Ideea unui Dumnezeu alb, cu ochi albaștri și barbă nu a avut niciodată prea mult sens pentru mine. Nu am reușit să mă identific cu această imagine și nici cu figura Fecioarei Maria. Puteam să mă raportez la unele povești biblice, care mi se păreau fascinante, însă nu la reprezentările religioase propriu-zise. În schimb, mă puteam raporta la fantome, la natură, la legendele despre păduri și spirite, la ploaia aproape permanentă care învăluie acea regiune. Pentru mine, partea de sud din Chile avea o atmosferă profund fantasmagorică. Și chiar și astăzi, la un nivel afectiv foarte profund, aceasta este lumea simbolică de care mă simt cel mai apropiat.

Psihologia jungiană vorbește despre arhetipuri, iar eu studiez arhetipurile și lucrez cu ele în practica mea clinică. Le folosesc ca pe un cadru de înțelegere a experienței umane. În multe privințe, interesul meu pentru moarte, mister și lumea invizibilă își are rădăcinile în acest univers al copilăriei, unde întrebările despre ceea ce există dincolo de realitatea imediată făceau parte din viața de zi cu zi.

3. Cât timp a durat realizarea cărții și ce a presupus procesul de reunire a echipei de autori?

Nu foarte mult, de fapt. Și cred că asta s-a datorat unor factori care nu țineau neapărat de mine, și nu spun asta din modestie. Pur și simplu așa au stat lucrurile. Am discutat despre proiect cu Murray Stein. Murray este o persoană foarte dragă mie, aproape o figură paternă. Așa cum fac adesea când am un proiect nou, i-am cerut părerea. I-am spus că aș vrea să realizăm această carte împreună și să fim co-editori. El mi-a răspuns: „Nu. Aceasta este cartea ta. Eu voi fi editorul consultant.” Confirmarea implicării lui a fost, pentru mine, o veste extraordinară! I-am prezentat lista de autori la care mă gândeam, iar el mi-a spus: „Scrie-le.” În fiecare e-mail trimis autorilor am menționat încă din primul paragraf că proiectul era realizat cu sprijinul lui Murray Stein. Evident, acest lucru a contat enorm. Dacă aș fi scris doar în numele meu, probabil unii s-ar fi întrebat cine naiba este Luis Moris. 🙂 Însă numele lui Murray inspira încredere și oferea credibilitate proiectului.

Am discutat și cu Steve Buser de la Chiron Publications, cu care colaborasem deja pentru alte cărți, filme și materiale video. El și cei de la editură au fost foarte deschiși și au apreciat imediat ideea și tema. Cred că succesul proiectului s-a datorat unei combinații între tema în sine, confruntarea cu moartea fiind un subiect care suscită interes, și asocierea cu Murray Stein, care i-a făcut pe oameni să aibă încredere în proiect.

4. Care eseu a avut cel mai mare impact emoțional asupra dumneavoastră și de ce?

Toate au avut un impact asupra mea. Toate, într-o anumită măsură. Eseul lui Murray, „Lumina în umbra morții”, m-a atins profund, desigur. La fel și eseul lui John Beebe, „Să iei anima cu tine”. Îl apreciez foarte mult pe John și ceea ce a realizat în zona de filme.

Dar probabil aș spune că eseul care m-a atins cel mai mult a fost primul pe care l-am primit. Este vorba despre textul lui Ann Casement, „Cafenelele morții”. Ann, care anul trecut a murit… Iar acesta a fost unul dintre ultimele ei texte, dintre ultimele sale lucrări. Ann a fost prima care a spus da, cu foarte mult entuziasm, și prima care mi-a trimis eseul. Este un text scurt și atât de bun! Ea vorbește despre cafenelele morții, despre această idee mai veche de a readuce în viață astfel de întâlniri. Conceptul este de a crea grupuri de oameni care se întâlnesc într-o cafenea, într-un pub sau într-un alt spațiu social și vorbesc despre moarte. Vorbesc fie despre moartea unei persoane dragi, fie despre un vis, despre tristețe sau despre întrebările pe care moartea le aduce în viața noastră. La un moment dat, ea spune că ar trebui să ne împrietenim cu moartea.

Și eu am fost impresionată de ceea ce a scris Ann în eseul său. Existau atât de multe astfel de locuri în lume, iar în timpul pandemiei, tocmai când era poate cea mai mare nevoie de ele, din punct de vedere psihologic, au fost închise din cauza măsurilor de distanțare socială.

Da, absolut! Cred că acesta este textul care m-a atins cel mai mult, pentru că am impresia că exact despre asta va fi următoarea mea carte. Despre a aduce moartea înapoi în viață. Ann numește acest lucru „a te împrieteni cu moartea”, dar ideea este aceeași. Este vorba despre a readuce moartea în cultură, despre a o readuce mai aproape de noi. Cred că ar fi foarte benefic dacă am putea începe să vorbim puțin mai mult despre moarte. Atât despre realitatea morții și ceea ce aduce ea în viețile noastre, cât și despre misterul ei. Nu pentru a ne apropia de moarte, ci, poate, pentru a învăța să trăim mai intens și mai prezent.

5. În ce fel v-au îmbogățit personal această carte și experiențele împărtășite în ea? Ce v-a ajutat să normalizați în propria perspectivă?

Aș spune caracterul practic al eseurilor, pentru că există și o latură practică a acestei cărți. Le-am cerut asta tuturor autorilor și am insistat foarte mult asupra acestui lucru. Atunci când textele nu conțineau această dimensiune, le-am cerut să includă experiențe personale. Pentru mine, acest aspect era foarte important. Nu am vrut o carte teoretică. Am vrut o carte personală pentru că mă interesează dimensiunea relațională a lucrurilor. Acest lucru m-a atins și m-a ajutat nu ca editor, ci pur și simplu ca cititor. Am putut vedea cum se raportează alți oameni la pierdere, la doliu, desigur, dar și la misterul morții, la întrebările pe care moartea le ridică în fața noastră. A fost foarte valoros pentru mine să observ cum se confruntă alți oameni cu aceste întrebări și să văd că pot accepta incertitudinea pe care ele o implică. Acest lucru mi-a fost de mare ajutor.

De asemenea, pentru că toți autorii sunt psihoterapeuți și psihanaliști, a fost interesant să văd cum privesc ei această temă dintr-o perspectivă psihologică, în sensul bun al cuvântului. Nu mă refer la reducerea tuturor lucrurilor la explicații psihologice sau raționale, ci la faptul că oferă un cadru de înțelegere, o perspectivă psihologică asupra acestor întrebări. Cartea este practică. Există în mine și o latură practică, altfel aș fi devenit filosof, nu psihoterapeut.

Și, într-adevăr, este o carte folositoare. Interesant este că nu mi-am propus să fie astfel. Nu am vrut să creez o carte utilă. Dar a devenit una tocmai pentru că oamenii vorbesc despre ei înșiși.

6. Dacă ar fi să alegeți un subiect sau o experiență personală pe care să o împărtășiți în propriul eseu, poate pentru o viitoare carte, despre ce ar fi vorba?

Scriu acum o carte despre asta… Este o întrebare interesantă, pentru că nu există o singură temă sau un singur unghi din care privesc acest subiect. Aș spune că există câteva întrebări fundamentale despre existență. Avem un suflet? Este o întrebare fundamentală la care oamenii au încercat dintotdeauna să răspundă. Există Dumnezeu? Jung le numea idei arhetipale, întrebări arhetipale. Ele au existat mereu. Există viață după moarte? Este tot o întrebare arhetipală. Este un simbol.

Desigur, toate aceste întrebări sunt legate între ele, sunt afirmații metafizice. Dar bănuiesc că acesta ar fi eseul pe care l-aș scrie iar și iar, pentru că, pentru mine, la un nivel foarte personal, îmi îmbogățește profund viața și îmi face experiența vieții mai plină. Aduce sens în viața mea. Face ca viața mea să rămână un mister. În felul meu de a trăi, mă simt mai liber și mă bucur mai mult de viață. În ultimă instanță, cred că acesta este motivul pentru care scriu despre aceste lucruri. Pentru că îmi fac viața mai bogată. Știu că nu este pentru toată lumea.

Acum două săptămâni luam prânzul cu Murray și vorbeam despre asta. Pentru el, întrebarea centrală este Dumnezeu. Nu atât viața după moarte. Poate că încercăm să ajungem la același lucru din unghiuri diferite. Pentru mine însă nu este atât despre Dumnezeu. Pentru mine este despre suflet și despre posibilitatea existenței sufletului după ce corpul încetează să mai funcționeze. Asta aș spune.

7. Cum a fost experiența dumneavoastră ca voluntar la Médecins Sans Frontières și ce s-a schimbat definitiv în relația dumneavoastră cu conceptele de boală și moarte?

Oh, wow, la întrebarea asta chiar nu mă așteptam! Cred că totul a început când îmi terminam masteratul în Texas. Atunci mi-a devenit foarte clar că îmi doream să cunosc alte culturi și alte moduri de viață. Faptul că trăisem deja în străinătate îmi arătase cât de diferit pot oamenii să privească lumea și devenisem tot mai curios să explorez locuri despre care simțeam că mi se potrivesc mai bine ca cel în care mă aflam.

La vremea respectivă eram într-o relație cu femeia care avea să devină prima mea soție. Am discutat despre ideea că ne vom muta în țara în care primul dintre noi va găsi o slujbă. Eu mă uitam spre Coreea. Practicam arte marțiale și îmi doream să studiez într-o mănăstire. Ea însă a găsit un post în Nigeria, la Ambasada Franței. Este franțuzoaică. Așa că am plecat în Nigeria. Ea a mers pentru serviciu, iar eu am mers împreună cu ea. Odată ajuns acolo, am început să îmi caut și eu de lucru. În același timp, eram foarte interesat să învăț despre tradițiile lor spirituale. Mi-am cumpărat și o motocicletă pentru a putea călători mai ușor prin zonă. Vizitam temple dedicate Orisha și locuiam în case consacrate spiritelor Orisha (n. red. divinități și spirite sacre din tradiția religioasă yoruba din Africa de Vest). În acea perioadă am contactat organizația Médecins Sans Frontières (Medici fără Frontiere) și i-am întrebat dacă aș putea lucra ca voluntar în proiectul lor despre HIV/SIDA dintr-un spital din Lagos, iar ei au acceptat.

Rolul meu era următorul: într-un centru în care populația era testată pentru HIV, persoanele care primeau un rezultat pozitiv discutau mai întâi cu un medic care le comunica diagnosticul. A doua persoană pe care o întâlneau eram eu. Un fel de intervenție imediată după șocul veștii. Nu am făcut asta foarte mult timp, dar suficient cât să mă marcheze. Ca să răspund la întrebare, experiența aceasta mi-a adus multă smerenie. Mi-am dat seama că nu eram capabil să îi ajut pe acei oameni. Unii veneau în stare de șoc, plângând, iar eu nu puteam să le ofer aproape niciun fel de alinare. Ce aș fi putut să spun? Eram și foarte tânăr, tocmai terminasem un master în psihologie, dar  asta nu însemna mare lucru. Aveam concepte în minte, însă nu și experiență.

Acesta a fost primul lucru pe care l-am realizat: mă simțeam inutil. Al doilea lucru care m-a zguduit a fost că am văzut și partea diferită sau puterea credinței în idei metafizice. De câteva ori, poate de trei sau patru ori, am întâlnit bărbați tineri, în jur de treizeci și ceva de ani, puternici, sănătoși, care veneau la mine complet calmi după ce aflaseră că sunt HIV pozitivi. Îi întrebam cum se simt. „Nicio problemă”, îmi răspundeau. „Cum adică nicio problemă?”. „O să mă vindec.” La acea vreme existau tratamente care puteau împiedica evoluția HIV către SIDA, dar accesul era limitat, nu ca astăzi. Îi întrebam ce vor să spună, iar ei răspundeau: „Preotul meu mă va vindeca.” În multe dintre bisericile evanghelice din Nigeria, oamenii credeau că preoții pot vindeca HIV prin rugăciune și atingere. Mi se spunea că au văzut cu ochii lor astfel de vindecări. Eram complet uluit! Încercam să le explic rațional că ar trebui totuși să se protejeze, să folosească prezervative. „De ce aș face asta?”, răspundeau. „Voi continua să am relații cu soția mea și cu amantele mele fără prezervativ.” Încercam să discutăm despre protecție și prevenție, dar nu reușeam să îi convingem. Trăiau foarte relaxați. Această experiență m-a șocat într-un fel, dar m-a făcut să înțeleg și puterea extraordinară a cuvintelor și a ideilor metafizice. Poate exista un pericol în această credință primară, că te vei vindeca prin magie. Tocmai de aceea consider atât de important modul în care Jung abordează aceste întrebări. El le aduce înapoi în sfera psihologică. Le transformă în fapte psihologice și în posibilități. Este mereu vorba despre o posibilitate. Așa se încheie și „Cartea Roșie”, cu cuvântul „posibilitate”. Un vis este un indiciu. O sincronicitate este un indiciu. Dar rămâne un indiciu, nu o certitudine.

8. Cum ați descrie parcursul dumneavoastră profesional și ce v-a determinat să trăiți și să lucrați și în alte țări, la care ulterior s-au adăugat Franța și Elveția? A fost ceva ce v-ați dorit sau pur și simplu s-a întâmplat?

Ei bine, nu știu, pot să vă spun că nu a fost ceva planificat. Când eram copil, nu mi-am imaginat niciodată că voi pleca de acasă. Am plecat de acasă la 16 ani și eram un băiat foarte apropiat și atașat emoțional de mamă. Am două surori mai mari și am crescut alături de mama mea, pentru că tatăl meu a plecat când eram mic. Așadar, nu a fost ceva planificat. Viața mi-a oferit pur și simplu oportunități, iar eu le-am urmat. Un lucru pe care ar trebui să îl adaug este că, deși eram foarte atașat de mama mea în copilărie, în momentul în care am plecat de acasă la 16 ani și m-am trezit singur într-un alt oraș, totul s-a schimbat pentru mine. Am avut experiențe pe care, până în ziua de astăzi, le înțeleg ca fiind numinoase, experiențe care m-au schimbat complet și definitiv. Atunci am realizat cât de importantă, cât de absolut necesară era singurătatea pentru mine. Mi-am dat seama că pot fi foarte sociabil, foarte vorbăreț, după cum se vede, iar funcția mea afectivă este extravertită… Dar toate aceste experiențe au fost fundamentale pentru mine, pentru că m-au ajutat să înțeleg că puteam fi perfect împăcat cu ideea de a merge dintr-un loc în altul și de a fi singur. Iar acest lucru îmi plăcea foarte mult. Pentru că atunci, în adolescență, s-a născut o curiozitate uriașă. Adolescența este, de altfel, o etapă nu foarte explorată în psihologia jungiană. Există câteva cărți foarte bune pe această temă. Una dintre ele este „The Adolescent Psyche”, de Richard Frankel, o carte minunată, pe care am descoperit-o în perioada doctoratului meu de la Essex. Adolescența este o perioadă atât de aparte și atât de des greșit înțeleasă.

Iar exact asta mi s-a întâmplat mie, la un nivel foarte profund, aproape spiritual, când totul s-a schimbat. De exemplu, din acel moment am început să citesc pentru prima dată. În copilărie nu citeam deloc. Eram dintotdeauna un cercetaș și un sportiv, eram și jucător de tenis. Pentru mine, viața însemna terenurile de tenis, pădurile, munții, râurile și campingul. Nicio carte. Niciun interes pentru cărți. La 16 ani am simțit nevoia să citesc. Aveam nevoie să înțeleg. Am început cu religia și cu studii în zona aceasta.

9. Ce s-a întâmplat la acea vârstă de a produs această schimbare?

Cred că nimic altceva decât că m-am confruntat pentru prima dată cu această solitudine. Am plecat de acasă pentru că eram jucător de tenis și unul bun. De fapt, la vremea aceea eram cel mai bun din țară, iar Federația din Santiago mi-a oferit o bursă pentru a deveni jucător profesionist. Așa am ajuns într-un fel de internat pentru jucători de tenis. Împărțeam camera cu un prieten drag, care îmi este prieten foarte bun și astăzi. Nu eram singur în sensul strict al cuvântului, dar eram fără familia mea, fără confortul meu, fără locurile pe care le știam. Și atunci s-a născut ceva în mine. Sau, mai bine spus, atunci am realizat că exista ceva în mine. În fiecare seară, după antrenamente și după studiu, simțeam nevoia să ies la plimbare două sau trei ore. Scriam poezie și citeam. Iar asta s-a întâmplat ani la rând, aproape în fiecare seară. Atunci am realizat că există o întreagă dimensiune a vieții, a existenței, pe care o simțisem în excursiile mele de cercetaș, pe care o simțisem uneori când eram singur după antrenamentele de tenis, epuizat și retras în mine însumi. Dar niciodată nu o trăisem atât de concret și de intens cum am făcut-o la 16 ani, pentru că eram complet singur.

     10. Pe parcursul vieții, ați descoperit diferențe semnificative în felul în care oamenii înțeleg viața și se raportează la moarte? Unde sau în ce contexte au devenit aceste diferențe cel mai vizibile pentru dumneavoastră, comparând diferite culturi și mentalități?

Singurul lucru care îmi vine cu adevărat în minte este Nigeria. Pentru mine, acela a fost un loc complet diferit. Da, am lucrat puțin cu Médecins Sans Frontières, dar ceea ce am făcut cel mai mult a fost să merg cu motocicleta într-un loc numit Oshogbo, aflat la nord de Lagos, un loc al artiștilor, preoților și preoteselor. Felul în care se raportau ei la moarte era, sper că este și astăzi, ceva complet firesc. Vă spun asta, dar nu sunt sigur cât de mult m-a influențat cu adevărat. Nu știu cât de mult m-a mișcat sau m-a atins, pentru că vorbeau într-un limbaj care, pentru mine, era complet familiar. Acolo am și locuit în casa lui Susanne Wenger, o artistă originară din Austria, care își petrecuse aproape întreaga viață în acel loc. Avea 90 de ani când am cunoscut-o. Trăia în Nigeria de aproximativ 60 de ani și construise în jurul ei o comunitate impresionantă, nu avea copii, dar adoptase mulți copii nigerieni, iar eu locuiam împreună cu ei, dormeam pe podea. Unul dintre cei crescuți de ea era Shango Dare, devenit preot și artist. Îmi amintesc că într-o seară beam o bere împreună și vorbeam despre femei și despre prima lui soție, care murise. Și mi-a spus cât de enervantă era. Am rămas surprins. „Cum adică? Este moartă!”. „Da, este moartă. Știu. Și exact asta îi spun și eu: lasă-mă în pace.” A continuat: „Vine în fiecare noapte și începe să vorbească cu mine. Iar eu îi spun: «Ești moartă. Lasă-mă în pace. Acum vreau să fiu cu alte femei. Pleacă.» Dar ea continuă să vină. Spiritul ei vine și purtăm conversații. Și mă enervează teribil.” Și, știți, era pur și simplu o conversație la o bere, într-un pub.

Jung a fost, desigur, interesat de ședințele de spiritism și de mișcările spirituale ale secolului al XIX-lea, însă ceea ce puțini oameni știu este că acest interes ar fi putut avea, de asemenea, rădăcini familiale. Din partea tatălui, familia Jung includea mai mulți preoți ai Bisericii Reformate. Din partea mamei, familia Preiswerk era una profund intelectuală. Bunicul matern al lui Jung, Samuel Preiswerk, tatăl Emiliei Preiswerk și un teolog respectat, profesor la Universitatea din Geneva și, ulterior, la Universitatea din Basel, era puternic influențat de spiritualismul secolului al XIX-lea. Potrivit poveștilor de familie, el credea că spiritele morților încercau în permanență să comunice cu el. Le cerea copiilor săi, inclusiv Emiliei Preiswerk, să stea în spatele lui în timp ce lucra și să facă anumite gesturi pentru a ține spiritele la distanță, astfel încât să se poată concentra. Se spune, de asemenea, că avea conversații săptămânale cu spiritul primei sale soții, în timp ce cea de-a doua soție, Augusta Faber, bunica lui Jung, nu avea voie să fie prezentă. Era un mediu familial neobișnuit, aș spune. Acsete anecdote te fac să te întrebi: sunt doar povești, sunt mituri sau sunt reale? Iar dacă sunt reale, de ce nu vorbim și noi cu morții? Multe lucruri par să fie reale. Dar, pe de altă parte, oamenii care vorbesc despre astfel de lucruri sunt adesea considerați puțin nebuni.

  11. Vorbind despre societatea occidentală, cum vedeți modul în care este privită moartea astăzi, mai ales în contrast cu accentul tot mai mare pus pe longevitate sau chiar cu obsesia pentru prelungirea vieții, despre care vorbește și Ann Casement în eseul său?

Argumentul meu, inclusiv în conferința pe care am susținut-o în România la Societatea Română de Analiză Jungiană, este că moartea se află într-o criză. Desigur, moartea în sine nu este în criză. Moartea își urmează cursul firesc, nu-i așa? Dar relația noastră cu moartea este în criză. Iar unul dintre argumentele mele este că această criză poate fi observată în felul în care încercăm să trăim mai mult și mai sănătos. Avem tot felul de dispozitive și tehnologii care ne monitorizează ritmul cardiac, cantitatea de proteine pe care o consumăm etc. Există atât de multe gadgeturi! Cineva mi-a trimis un clip despre o nouă brățară care nu doar monitorizează pulsul, așa cum face Apple Watch, ci care ar preveni infarctul. Toate acestea sunt prezentate pornind de la teama de moarte. Cred că, tot din acest punct de vedere, oamenii apelează la botox sau la intervenții chirurgicale estetice. Încercăm să nu îmbătrânim. Încercăm să rămânem tineri și sănătoși. Așadar, nu este doar o problemă legată de moarte, ci și una legată de bătrânețe.

Încercăm să trăim a doua jumătate a vieții după aceleași valori care ne-au ghidat în prima jumătate, însă a doua jumătate a vieții este foarte diferită. Da, cred că Ann ridică o problemă foarte importantă și sunt pe deplin de acord cu ea. Tocmai aici mi se pare că reflecția asupra morții și asupra misterului morții ne poate oferi atât de mult! Jung vorbește despre ideea de a ne pregăti pentru moarte cu douăzeci de ani sau chiar mai mult înainte. Îmi place foarte mult această perspectivă și, desigur, ea este strâns legată de procesul de individuare. Am petrecut prima jumătate a vieții adaptându-ne la lumea exterioară. Ei bine, de ce să nu folosim a doua jumătate a vieții pentru a ne adapta lumii interioare? Pentru a deveni noi înșine. În acest proces, intrăm în dialog cu imaginile care vin din interiorul nostru și pe care nu le înțelegem pe deplin.

12. Ce vă face să simțiți că sunteți cu adevărat viu?

Ei bine, vă mărturisesc că nu știu exact cum să răspund la această întrebare, dar primul lucru care îmi vine în minte este fiica mea, Teodora. Când o îmbrățișez, mă simt cât se poate de viu.

13. Dincolo de psihoterapeuți și profesioniștii din domeniul sănătății mintale, de ce ați recomanda Confruntarea cu moartea unui public mai larg?

Pentru că vorbește despre ceva cu care ne confruntăm în fiecare zi și despre care nu vorbim aproape niciodată. În fiecare zi suntem cu un pas mai aproape de moarte.  Așa că, în loc să negăm acest lucru sau să evităm subiectul, de ce să nu îl îmbrățișăm și să vedem ce simțim în legătură cu el? După ce citim o carte ca aceasta, și există și multe alte cărți care ne pot ajuta să ne confruntăm cu moartea, putem observa ce simțim. Poate că după aceea vom dori să ne întoarcem la negare, și este în regulă și asta. Dar o astfel de experiență poate schimba perspectiva asupra vieții de zi cu zi și asupra felului în care suntem împreună și alături de ceilalți oameni, pentru că acesta este un timp finit. Nu va dura pentru totdeauna.