Adolescența
O cheamă Luiza. Sau poate că nu o cheamă așa, iar eu nu pot să-i dau numele real ca să-i protejez identitatea pentru că e minoră. Fugea ca o căprioară speriată prin ploaie, cu gluga gecii trasă pe cap și cu ghiozdanul în spate. Privea în urmă și părea că se ascunde de mașinile care treceau. Am asistat la scena asta total întâmplător prin fereastră, de la etaj. Mi s-a părut suspect să văd o fată fugind prin ploaie, într-un loc oarecum izolat din afara orașului, așa că am ieșit afară să o caut și să încerc să mă lămuresc.
Când am găsit-o, stătea ghemuită în spatele unei tufe mari de măceș, cu telefonul mobil în mâini. Am întrebat-o ce s-a întâmplat, dacă s-a rătăcit, dacă fuge de cineva, dacă are nevoie de ajutor. La început a șovăit și a bâiguit un „e ok, sunt ok, încerc să îi scriu mamei”. A dat să scrie, apoi a renunțat și a pus telefonul în buzunar. I-am propus să stăm puțin de vorbă, dacă e de acord. M-a privit lung, cu ochii întunecați de o imensă deznădejde, apoi și-a cuibărit fața în palme și a izbucnit în plâns. Nu m-am așteptat la reacția asta. Am întrebat-o blând dacă-mi dă voie să o iau în brațe. Instinctul meu matern asta m-a îndemnat să fac. A dat din cap afirmativ, continuând să ofteze după ce am cuprins-o ușor la piept. E mai scundă cu un cap decât mine. Nu are curaj să meargă acasă de frică. Umblă de vreo două ore prin ploaie, are telefonul aproape descărcat. Sau poate nu mai are credit. O întreb dacă vrea să sun pe cineva. Nu vrea. Acceptă să intre la un ceai cald, ca să stăm de vorbă. Fiică-mea asistă la scenă cu ochii mari. Nu înțelege cu cine m-am întors în casă și de ce. Se așază pe un fotoliu ceva mai departe și ascultă cu interes conversația noastră.
Citește continuarea articolului în ediția de martie 2022 a revistei Psychologies sau abonează-te și primește în dar cartea „Știutorii” cu autograful lui Mircea Cărtărescu.
