Dincolo de răspunsuri: ce observă un evaluator într-un interviu profesional
De fiecare dată când discut despre interviuri profesionale, observ aceeași preocupare. Oamenii vor să știe ce răspuns ar trebui să dea, ce exemple sunt mai convingătoare, ce formulări impresionează sau cum pot evita întrebările dificile. Este firesc să fie așa. În fond, cei mai mulți dintre noi am fost învățați că un interviu este, înainte de toate, un schimb de întrebări și răspunsuri.
Din experiența mea, lucrurile sunt puțin diferite.
În realitate, evaluarea începe cu mult înainte ca primul răspuns să fie formulat. Nu pentru că evaluatorul caută gesturi perfecte sau încearcă să „citească” oamenii după poziția mâinilor ori după direcția privirii – astfel de interpretări simpliste apar frecvent în mediul online, dar au foarte puțin în comun cu psihologia profesionistă. Evaluarea începe pentru că, inevitabil, orice evaluator începe să formuleze ipoteze despre omul din fața lui încă din primele momente ale întâlnirii.
Nu concluzii. Ipoteze. Iar diferența dintre cele două este esențială.
În primele minute nu se stabilește dacă un candidat este bun sau slab pregătit. Ar fi imposibil și profund neprofesionist. În schimb, evaluatorul începe să își răspundă, aproape fără să își dea seama, la câteva întrebări fundamentale: „Cum se raportează această persoană la situațiile de evaluare?”, „Cum gestionează incertitudinea?”, „Pare să fie prezentă în conversație sau preocupată exclusiv de impresia pe care încearcă să o lase?”, „Ascultă cu adevărat sau își pregătește deja următorul răspuns?”
Aceste prime impresii nu decid rezultatul unui interviu, dar influențează inevitabil felul în care va fi interpretat ceea ce urmează. Din acest motiv, primele minute au o importanță psihologică mult mai mare decât își imaginează majoritatea candidaților.
Un aspect pe care l-am observat frecvent este că oamenii foarte competenți intră adesea într-un interviu cu o presiune interioară mult mai mare decât cei insuficient pregătiți. Ei nu încearcă doar să răspundă bine la întrebări. Încearcă să demonstreze permanent că merită să fie acolo. Iar această diferență schimbă complet dinamica întâlnirii.
De cele mai multe ori, evaluatorul nu vede un candidat nepregătit.
Vede un candidat care încearcă să controleze fiecare cuvânt, fiecare pauză și fiecare reacție, de teamă să nu greșească.
Paradoxal, această nevoie excesivă de control produce exact efectul opus celui dorit. Discursul devine rigid, spontaneitatea dispare, iar conversația începe să semene mai degrabă cu un examen oral decât cu un dialog între doi profesioniști.
Există însă și cealaltă extremă.
Candidați care vorbesc foarte mult înainte de a asculta întrebarea până la capăt. Care întrerup evaluatorul din dorința sinceră de a demonstra că știu. Care răspund la ceea ce presupun că urmează să fie întrebați, nu la întrebarea care le-a fost adresată. Nu este lipsă de respect. De cele mai multe ori este anxietate. O anxietate care îi face să creadă că fiecare secundă de tăcere este o oportunitate pierdută.
Poate cea mai frumoasă surpriză pe care am avut-o de-a lungul anilor a fost să întâlnesc oameni care nu încercau să impresioneze.
Ascultau.
Reflectau câteva secunde înainte de a răspunde.
Recunoșteau firesc atunci când nu aveau toate informațiile.
Își argumentau opiniile fără agresivitate și fără nevoia de a avea întotdeauna dreptate.
Nu erau perfecți.
Dar transmiteau ceva extrem de valoros: echilibru.
Din punct de vedere psihologic, acesta este unul dintre cele mai puternice semnale pe care le poate transmite un candidat. Nu perfecțiunea, ci capacitatea de a rămâne prezent și autentic într-o situație care, în mod firesc, produce presiune.
Cred că una dintre cele mai mari neînțelegeri despre interviurile importante este convingerea că evaluatorii caută oameni fără emoții.
Nu caută.
Emoția este firească și, de cele mai multe ori, ușor de înțeles. Diferența nu o face prezența emoției, ci relația pe care candidatul o are cu ea. Sunt oameni care se lasă conduși de emoții și oameni care, deși emoționați, reușesc să rămână conectați la conversație, să gândească limpede și să fie autentici.
Poate de aceea, înaintea unui interviu important, cea mai utilă întrebare nu este „Ce răspuns ar trebui să dau?”, ci „Cum ajung în fața evaluatorului?”
Pentru că, înainte să îți evalueze competențele, experiența sau potențialul profesional, orice evaluator încearcă, în mod firesc, să înțeleagă omul din fața sa.
Iar uneori, exact în acele prime minute tăcute, înainte ca prima întrebare să fie rostită, încep să se contureze cele mai valoroase ipoteze.
