Doliul profesional: pierderea despre care aproape nimeni nu vorbește
Nu toate pierderile importante din viața unui om sunt însoțite de un ritual de despărțire.
Atunci când pierdem o persoană dragă, cei din jur înțeleg că urmează o perioadă de doliu. Când se încheie însă o etapă importantă din viața noastră, societatea pare să se aștepte ca totul să se rezolve cât mai repede. Să ne actualizăm CV-ul. Să începem să căutăm un alt loc de muncă. Să fim puternici. Să mergem înainte.
Și totuși, uneori, omul nu pierde doar un serviciu, pierde locul în care știa cine este.
Vorbim adesea despre pierderea locului de muncă, despre restructurări, concedieri, pensionare sau încheierea unui contract. Vorbim însă mult mai puțin despre ceea ce se pierde dincolo de toate acestea: locul pe care omul îl ocupa în propria lui poveste.
În cabinet am întâlnit, de-a lungul anilor, oameni aflați în astfel de momente de răscruce. Un profesor care ieșea la pensie după aproape patruzeci de ani la catedră. Un antreprenor obligat să închidă afacerea construită cu răbdare timp de două decenii. Un manager care își pierdea funcția în urma unei reorganizări. Un militar trecut în rezervă. Specialiști disponibilizați în urma restructurărilor. Funcționari publici ale căror posturi au fost desființate. Profesioniști care reveneau în România după încheierea unor contracte temporare în instituțiile europene.
Deși situațiile sunt foarte diferite, toate au un numitor comun despre care vorbim surprinzător de puțin.
Eu îl numesc, poate neconvențional, doliu profesional.
Nu este un diagnostic și nici un concept consacrat în manualele de psihologie. Este însă o realitate pe care o întâlnesc frecvent în consilierea de carieră și care descrie foarte bine procesul prin care trece omul atunci când pierde un rol care l-a definit ani sau chiar decenii.
Pentru că munca nu ne oferă doar un venit, ne oferă un ritm al vieții, relații, responsabilități, apartenență și sentimentul că suntem utili. Ne oferă locul în care experiența noastră este recunoscută, iar competențele dobândite în timp capătă sens.
Fără să ne dăm seama, ajungem să răspundem prin profesia noastră la o întrebare mult mai profundă decât „Cu ce te ocupi?”.
Răspundem, de fapt, la întrebarea: „Cine ești?”
De aceea, atunci când acel rol dispare, nu este surprinzător că omul poate traversa tristețe, confuzie, anxietate, iritabilitate sau chiar vinovăție. Mulți își reproșează că sunt prea afectați de o schimbare pe care cei din jur o consideră firească. Își spun că ar trebui să fie recunoscători pentru ceea ce au realizat, că vor găsi altceva sau că, până la urmă, nu este decât un loc de muncă.
Dar psihicul uman nu funcționează după astfel de argumente.
Nu putem încheia o etapă importantă a vieții doar pentru că ne-am propus acest lucru.
Avem nevoie să îi recunoaștem valoarea, să înțelegem ce s-a încheiat cu adevărat.
Să acceptăm ceea ce am pierdut.
Și abia apoi să facem loc pentru ceea ce urmează.
Un lucru pe care îl observ frecvent este că oamenii suferă mai puțin pentru salariul pierdut decât pentru sentimentul că nu mai sunt necesari. Le lipsesc colegii, responsabilitățile, proiectele, rutina, întrebările la care doar ei știau răspunsul și convingerea că munca lor avea un sens.
Uneori, chiar și după ce își găsesc un alt loc de muncă, această stare persistă. Pentru că pierderea nu a fost doar una economică, a fost una identitară.
Foarte mulți oameni se rușinează de propriul doliu. Nu vorbesc despre el. Îl minimalizează. Își spun că exagerează. Iar cei din jur îi încurajează, de cele mai multe ori cu cele mai bune intenții: „Lasă, vei găsi altceva.” Este o încurajare firească, dar, uneori, insuficientă.
Pentru că omul nu plânge doar după locul de muncă pe care l-a pierdut, plânge după versiunea lui de până atunci.
Din experiența mea, oamenii traversează cel mai bine această perioadă atunci când înțeleg că valoarea lor nu a fost niciodată egală cu funcția ocupată, cu instituția în care au lucrat sau cu titulatura de pe ușa biroului.
Toate acestea se pot schimba, ceea ce rămâne este omul care le-a făcut posibile.
Competențele, experiența, felul de a gândi, de a lua decizii, de a construi relații și de a învăța nu dispar odată cu încheierea unui contract, cu o restructurare sau cu predarea unei legitimații de serviciu. Ele continuă să existe și, atunci când omul este pregătit, își pot găsi sens într-un alt context.
Poate că acesta este și motivul pentru care, în consilierea de carieră, nu mă grăbesc niciodată să discut despre următorul pas.
Mai întâi încerc să înțeleg ce s-a încheiat.
Pentru că, uneori, oamenii nu au nevoie, în primul rând, de un CV mai bun, de o strategie sau de o listă de oportunități. Au nevoie să își dea voie să încheie, cu respect și fără vinovăție, un capitol important din viața lor.
Abia după aceea îl pot începe pe următorul. Și atunci descoperă, aproape întotdeauna cu surprindere, că nu au pierdut ceea ce era mai valoros.
Poate că acesta este, până la urmă, cel mai important lucru pe care îl învață oamenii după ce traversează un astfel de doliu: își pot pierde funcția, biroul, organizația, uniforma sau rolul pe care l-au avut ani la rând, dar nu își pierd nici experiența, nici competențele și nici omul care au devenit datorită tuturor acestor ani.
Uneori, tocmai de acolo începe adevărata reconstrucție.
Dacă traversați un astfel de moment și simțiți că nu ați pierdut doar un loc de muncă, ci și o parte din identitatea construită în jurul lui, poate că primul pas nu este să căutați imediat următoarea oportunitate, ci să înțelegeți ce s-a încheiat și ce merită dus mai departe. Uneori, aceasta este cea mai importantă investiție pe care o putem face în viitorul nostru.
