Nicio căsnicie nu cred că este simplă, minunată și lipsită de orice griji și probleme. Dar ce ne-o ambiționa să rămânem într-o relație încheiată de mult?
Vreau să îmi dedic acest Crăciun în mod egoist, pentru binele meu mental și fizic. Așadar, îmi fac cadou deconectarea. De la Facbook, de la email, de la sms, de la eșecul avut cu un proiect la muncă și ultima ceartă cu iubitul, de la nemulțumirea alor mei că nu sunt socrii și pretențiile mătuși-mii de a merge să mănânc sarmale la ea.
Femeia pe care o iubeam nu se uita la mine. Nu eram realizat, nu eram interesant pentru ea, nu aveam niciun succes. Ea însă mă fascina. Am suferit, iar acum sunt fericit. Sunt fericit că mi-a dat flit atunci.
Prietenii mei, S și A, reprezentau, mereu, cuplul ideal. Îmi plăcea cum își vorbeau, cum se certau și împăcau, faptul că după 12 ani încă se țineau de mână pe stradă. Inseparabili. Prin comparație, eu și partenerul meu aveam o relație… ternă.
Fiecare mamă își iubește copilul – sau, la modul ideal, ar trebui să o facă. Dar ferocitatea cu care apărăm „imaginea” copilului sau a noastră, îi poate face acestuia o defavoare. Mai ales dacă are o problemă pe care noi o ignorăm. Eu am spus unei mame ce am avut de spus și nu din invidie sau răutate.
Fac tot posibilul să mă asigur să îmi educ fiul cât mai bine. Evident, voi face greșeli, nu mă aștept la perfecțiune în parenting. Sper că nici el. Dar cum îl învăț să reacționeze față de copiii prost educați și încurajați de părinți să fie bădărani de mici?
Cu toții greșim și este firesc să se întâmple și asta. Dar e frumos, sau matur, ca atunci când faci o greșeală, să ți-o asumi.
Limbajul iubirii poate fi diferit într-un cuplu. Eu știu că îmi plac îmbrățișările, romantismul, atenția. Sunt normale și firești, dar, uneori, pierd din vedere modul în care își exprimă iubirea partenerul meu.
Cred că un copil răsfățat este un viitor adult nesuferit. Prea mulți părinți și bunici se poartă de parcă odrasla e centrul universului. Întrebarea este… oare ce va face bibeloul când descoperă că lucrurile nu stau chiar așa?
Sunt independentă și mare parte din viața mea m-am ocupat singură de mine și nevoile mele. Din păcate, chiar și atunci când am fost căsătorită. Pentru că am crescut cu părinți indisponibili, care mai mult m-au ignorat, am învățat să mă descurc. Iar acum, mă pricep puțin cam prea bine la asta.
Sentimentul de singurătate nu îmi este străin. Din contră, m-am familiarizat cu el încă de mică. Nu înseamnă neapărat să trăiești singur, ci să te simți invizibil…
Am o slăbiciune pentru bărbații cu păr lung. E primul indiciu că găsesc un bărbat atrăgător. În rest, dacă este indisponibil emoțional și infidel, mă atrage ca pe molie flacăra. Acum că știu ce e rău, nu înseamnă că e simplu să-mi fac bine…
Mereu am resimțit anxietate în cuplu, dar abia recent am înțeles motivul. Teama de a nu pierde partenerul era prea puternică, iar comportamentele mele atrăgeau exact acest deznodământ.
După o perioadă lungă de singurătate, am revenit, cu curaj la dating. Chiar dacă nu mă consider vreo naivă sau nepricepută, constat, odată în plus, cât de mare este capcana vorbelor frumoase.
Psiholog fiind, observ anumite comportamente ale oamenilor din jurul meu și, uneori, îmi dau seama de cauza lor. Fiind, în autobuz observ un copil cu părinții. Fata stătea prea cuminte și i se citea în ochi nesinguranța, anxietatea și teama de a face ceva, orice… poate chiar să respire ca nu cumva să deranjeze. Am văzut in vivo cum programăm un destin.
O vorbă spune să părăsești o petrecere cât încă te mai distrezi. Nu e simplu, dar e pentru sănătatea ta emoțională și psihică. Vorbesc aici despre iubirile care eșuează lamentabil.
Fiecare dintre noi ar trebui să facem o minimă introspecție legată de nevoile noastre. Dar, odată cunoscute, fidelitatea față ele este deseori pusă la încercare.
De regulă fetele sunt cele care suferă după o aventură de-o noapte. Însă când o faci asumat sau ca pe o răzbunare… rolurile se schimbă. Cristina nu a stat pe gânduri, iată experiența ei.
Tu vrei o relație, el simte și te duce de nas. Totul pare minunat, el bărbatul perfect, până dispare sau se răcește instantaneu relația. Oricine poate da peste un player, important e ce faci mai departe…
Am avut parte de două aventuri de-o noapte cu ani în urmă. Ambele, în jurul vârstei de 40 de ani. În primul caz, traversam un episod plin de stres și anxietate și am vrut să fac ceva… necaracteristic mie.
Știu cât de importante sunt relațiile de prietenie și cât de mult contează să nu te simți singur. Eu am norocul de a avea o relație strânsă cu sora mea și să-mi fie atât familie, cât și cea mai bună prietenă.
Îmi doresc foarte mult să practic un sport. Prietenii mei cei mai buni joacă baschet și mi-aș dori și eu să încerc. Mama îmi interzice. Am fost si la terapie împreună, dar pe ea nu o interesează sfatul psihologului.
De recunoscut un tipar relațional poate fi dificil, dar dacă reușești să identifici greșelile pe care le repeți, sunt șanse să îl ai conturat în minte. Interesant este ce faci după aceea?
Nu am o relație grozavă cu mama. Am 18 ani și de cele mai multe ori mă pune la punct, îmi trasează noi reguli și limite, iar de ascultat… mai deloc. Mai mult, am învățat că mai bine nu îi spun anumite lucruri. Totul se poate întoarce împotriva mea.
Fiica mea are 24 de ani și a decis să se căsătorească. Știu, este majoră și este hotărârea ei. Dar dacă eu știu că este decizia greșită, oare nu trebuie să spun nimic?
Știți deja toate vocile feminine care se plâng despre bărbați: prea needucați, prea educați, prea sexuali sau asexuați, în trend sau complet pe lângă și tot așa. Vestea proastă este că sunt și bărbați mișto și ideea ar fi să ținem pasul cu ei.
Din basme știm deja că Făt Frumos vine călare pe un cal alb, e frumos și curajos. Asta dacă nu citim printre rânduri. Dar oare, în ziua de azi, care mai e portretul lui robot? Când ai parte de dating, îți faci o imagine mai clară.
Îmi place că mă pot baza pe mama mea în creșterea copilului și apreciez acest lucru. Chiar și așa însă, regulile le fac eu. Și nu a fost ușor să ajung aici.
Obișnuiesc să fiu destul de atentă la felul în care arăt și în care mă prezint. Poate teama mea de a mă face de râs în public, alături de convingerea că nu-s cine știe ce frumusețe, mă determină să am acest comportament constant. Dar dincolo de fațadă, oare cum trebuie să ai grijă de tine?
Mișcarea feministă nu exclude, sau nu ar trebui să excludă, trăsăturile tipic feminine, atributele precum sensibilitatea, delicatețea, fragilitatea noastră interioară. Asta nu înseamnă că nu suntem perfect capabile să renunțăm la comportamentul de doamne… dacă situația o cere. Și, uneori, chiar o cere.
