Nu am o relație grozavă cu mama. Am 18 ani și de cele mai multe ori mă pune la punct, îmi trasează noi reguli și limite, iar de ascultat… mai deloc. Mai mult, am învățat că mai bine nu îi spun anumite lucruri. Totul se poate întoarce împotriva mea.
Fiica mea are 24 de ani și a decis să se căsătorească. Știu, este majoră și este hotărârea ei. Dar dacă eu știu că este decizia greșită, oare nu trebuie să spun nimic?
Știți deja toate vocile feminine care se plâng despre bărbați: prea needucați, prea educați, prea sexuali sau asexuați, în trend sau complet pe lângă și tot așa. Vestea proastă este că sunt și bărbați mișto și ideea ar fi să ținem pasul cu ei.
Din basme știm deja că Făt Frumos vine călare pe un cal alb, e frumos și curajos. Asta dacă nu citim printre rânduri. Dar oare, în ziua de azi, care mai e portretul lui robot? Când ai parte de dating, îți faci o imagine mai clară.
Îmi place că mă pot baza pe mama mea în creșterea copilului și apreciez acest lucru. Chiar și așa însă, regulile le fac eu. Și nu a fost ușor să ajung aici.
Obișnuiesc să fiu destul de atentă la felul în care arăt și în care mă prezint. Poate teama mea de a mă face de râs în public, alături de convingerea că nu-s cine știe ce frumusețe, mă determină să am acest comportament constant. Dar dincolo de fațadă, oare cum trebuie să ai grijă de tine?
Mișcarea feministă nu exclude, sau nu ar trebui să excludă, trăsăturile tipic feminine, atributele precum sensibilitatea, delicatețea, fragilitatea noastră interioară. Asta nu înseamnă că nu suntem perfect capabile să renunțăm la comportamentul de doamne… dacă situația o cere. Și, uneori, chiar o cere.
Deseori bărbații sunt depășiți de nevoile unui bebeluș. Cel puțin, așa credem noi, femeile. În realitate, poate nu li se dă șansa să învețe. Sau, poate, unii, nici nu și-o doresc. De aceea admirăm tații implicați.
Am știut mereu că mă enervez repede. Ca să îi citez pe englezi „am fitilul scurt”, iar dacă ne gandim la o dinamită, știm ce înseamnă asta. Dar ce obțin din starea pe care o am sau, mai rău, din ce exprim înafară… e altă poveste.
Într-un conflict sau într-o simplă discuție în contradictoriu, mi-am susținut mereu punctul de vedere până în pânzele albe. Pentru că pot, pentru că mă exprim cu ușurință și am un talent în argumentare de care mă folosesc deplin inclusiv la muncă. Dar nu vreau să fiu eu cea mai deșteaptă. Vreau să fiu fericită.
Suntem doi frați, dar nu suntem apropiați. Vorbim rar, iar eu evit orice contact. Poate mă sună fratele meu mai des decât aș da eu vreun semn. Iar mama a contribuit din plin la această distanțare.
Soțul îmi era infidel, iar eu total neștiutoare că raiul conjugal e doar în mintea mea. Am aflat, l-am înșelat, apoi l-am părăsit.
Adolescența este o perioadă bulversantă, iar eu m-am simțit trântit de valurile ei. M-am autoevaluat, nu mi-am găsit locul, nu știam cine sunt sau ce vreau. Am crezut mereu că sunt în neregulă. Eram doar un adolescent…
Toată viața mea a gravitat în jurul surorii mele. Am acceptat acest lucru la început pentru că îmi doream liniște în familia noastră, iar mai apoi pentru că ea avea ceva ce eu nu puteam să am: copii.
Am crescut într-o familie disfuncțională, iar asta m-a determinat să joc și rolul de mamă a fratelui meu. La maturitate, ne bazăm unul pe celălalt, iar legătura noastră este indestructibilă.
Dacă vrei să nu mai fii ușor de manipulat și convins de ideile altora, apelează cu încredere la lectură. Antrenează-ți mintea pentru a discerne mai ușor în plină avalanșă de informații, ce vrei și ce ți se potrivește ție.
Mama m-a iubit mult și am crescut știind că sunt valoroasă și că merit să fiu fericită. Dar faptul că nu a avut grijă de ea, a lăsat sechele.
După ce m-am văitat mult timp că mi-ar plăcea să am o nouă relație de cuplu, dar nu găsesc pe nimeni, am primit și cel mai simplu răspuns posibil: întâi, să ies din casă.
Știm deja că certurile în cuplu sunt firești și chiar utile pentru sudarea relației și o mai bună cunoaștere a partenerului. Câțiva cititori ne-au povestit cum remediază ei un conflict în cuplu.
Eu mă consider urât cu spume. Nu cred că o iei la goană când mă vezi, dar dacă vreau să te rețin, atunci încep să vorbesc. Bine că zeii sau cine o fi fost de serviciu când m-am născut, mi-au dat măcar asta…
Cel mai greu îmi stăpânesc furia. O conștientizez când apare, dar cu greu o pot stăpâni. Iar costurile de energie sunt imense. La fel și frustrarea de a nu o fi exprimat…
Părinții mei puteau fi la fel ca oricare alții: imperfecți, umani, supuși erorilor. Dar nu sunt așa. Au ales ceva diferit. În principiu, pentru binele lor exclusiv.
Nu e o decizie ușoară să nu răspunzi la telefon părinților tăi. Dar dacă ei sunt cei care îți strică, de regulă, toate zilele, uneori e o alegere necesară.
Nu am o relație de familie fericită, dar încerc să îmi dau seama, cum de soțul meu se simte bine doar dacă eu sufăr… Ce motivație poate să aibă un astfel de om?
Sentimentul de neputință deseori este copleșitor. Mai ales dacă îl asociem cu dorința de a salva o persoană dragă, bolnavă. Totuși, în alte situații, ne lăsăm amăgiți de neputință și nu facem ce trebuie.
Mi-am crescut copilul cum am știut de bine. Ce știu sigur este că îmi iubesc fiica și am iubit-o mereu. Acum, la 24 de ani, deși a ieșit dintr-o relație toxică, vrea să se întoarcă la iubitul abuziv. Iar eu chiar nu înțeleg de ce…
Sunt fascinată de domeniul psihologiei și chiar convisă că avem o datorie către noi înșine și cei din jur de a contribui la propria dezvoltare personală. Dar, ca orice alt lucru, fie el și bun, trebuie să știm care e doza sănătoasă de psihologie.
Nu am avut parte de părinți iubitori, dar am avut norocul să am parte de bunica mea, care m-a învățat iubirea. Am pierdut-o, iar dorul de ea nu va putea fi înlocuit de nimeni.
Mănânc pe fond emoțional. Sună banal sau o etichetă pompoasă pentru faptul că mă îndop? Este adevărat, am acest comportament nociv, iar să renunț la el nu este chiar simplu…
Citesc diverse site-uri în care sunt scrise articole despre relații. Fie că sunt cercetări, filme motivaționale, studii psihologice sau sociale, articole amuzante, multe sunt interesante. Ce punem în practică însă?
