Toată viața mea a gravitat în jurul surorii mele. Am acceptat acest lucru la început pentru că îmi doream liniște în familia noastră, iar mai apoi pentru că ea avea ceva ce eu nu puteam să am: copii.
Am crescut într-o familie disfuncțională, iar asta m-a determinat să joc și rolul de mamă a fratelui meu. La maturitate, ne bazăm unul pe celălalt, iar legătura noastră este indestructibilă.
Dacă vrei să nu mai fii ușor de manipulat și convins de ideile altora, apelează cu încredere la lectură. Antrenează-ți mintea pentru a discerne mai ușor în plină avalanșă de informații, ce vrei și ce ți se potrivește ție.
Mama m-a iubit mult și am crescut știind că sunt valoroasă și că merit să fiu fericită. Dar faptul că nu a avut grijă de ea, a lăsat sechele.
După ce m-am văitat mult timp că mi-ar plăcea să am o nouă relație de cuplu, dar nu găsesc pe nimeni, am primit și cel mai simplu răspuns posibil: întâi, să ies din casă.
Știm deja că certurile în cuplu sunt firești și chiar utile pentru sudarea relației și o mai bună cunoaștere a partenerului. Câțiva cititori ne-au povestit cum remediază ei un conflict în cuplu.
Eu mă consider urât cu spume. Nu cred că o iei la goană când mă vezi, dar dacă vreau să te rețin, atunci încep să vorbesc. Bine că zeii sau cine o fi fost de serviciu când m-am născut, mi-au dat măcar asta…
Cel mai greu îmi stăpânesc furia. O conștientizez când apare, dar cu greu o pot stăpâni. Iar costurile de energie sunt imense. La fel și frustrarea de a nu o fi exprimat…
Părinții mei puteau fi la fel ca oricare alții: imperfecți, umani, supuși erorilor. Dar nu sunt așa. Au ales ceva diferit. În principiu, pentru binele lor exclusiv.
Nu e o decizie ușoară să nu răspunzi la telefon părinților tăi. Dar dacă ei sunt cei care îți strică, de regulă, toate zilele, uneori e o alegere necesară.
Nu am o relație de familie fericită, dar încerc să îmi dau seama, cum de soțul meu se simte bine doar dacă eu sufăr… Ce motivație poate să aibă un astfel de om?
Sentimentul de neputință deseori este copleșitor. Mai ales dacă îl asociem cu dorința de a salva o persoană dragă, bolnavă. Totuși, în alte situații, ne lăsăm amăgiți de neputință și nu facem ce trebuie.
Mi-am crescut copilul cum am știut de bine. Ce știu sigur este că îmi iubesc fiica și am iubit-o mereu. Acum, la 24 de ani, deși a ieșit dintr-o relație toxică, vrea să se întoarcă la iubitul abuziv. Iar eu chiar nu înțeleg de ce…
Sunt fascinată de domeniul psihologiei și chiar convisă că avem o datorie către noi înșine și cei din jur de a contribui la propria dezvoltare personală. Dar, ca orice alt lucru, fie el și bun, trebuie să știm care e doza sănătoasă de psihologie.
Nu am avut parte de părinți iubitori, dar am avut norocul să am parte de bunica mea, care m-a învățat iubirea. Am pierdut-o, iar dorul de ea nu va putea fi înlocuit de nimeni.
Mănânc pe fond emoțional. Sună banal sau o etichetă pompoasă pentru faptul că mă îndop? Este adevărat, am acest comportament nociv, iar să renunț la el nu este chiar simplu…
Citesc diverse site-uri în care sunt scrise articole despre relații. Fie că sunt cercetări, filme motivaționale, studii psihologice sau sociale, articole amuzante, multe sunt interesante. Ce punem în practică însă?
Am suferit o viață din cauza unei mame egoiste, dure, egocentrice. Nu m-am simțit iubită, acceptată sau înțeleasă. Din păcate, văd acum, la maturitate, cât de mult semăn cu mama.
Fiica mea m-a învățat să nu am așteptări care nu au nicio legătura cu ea, ci cu nevoile mele. Nu a fost simplu, dar e important să afli de la copilul tău ce nevoi reale are.
Nu este simplu să treci printr-un divorț, desigur. Dar nu e musai să fie o adevărată traumă, însoțit de certuri și reproșuri. Lucrurile pot fi făcute și altfel.
Nu știu despre alții, dar viața mea pare un lung șir de responsabilități. Muncă, treburi casnice, crescut copiii… mereu orice altceva este o prioritate, mai puțin eu. Și m-am săturat.
Într-un univers atât de tehnologizat, scrisorile au fost înlocuite de sms-uri, iar telefoanele – de mesaje pe rețelele de socializare. În tot acest context, cum mai simt femeile nevoia să fie curtate?
Îmi place să muncesc, mai ales pentru că am norocul să fac ceea ce îmi place. Din păcate, uitasem că viața nu se rezumă la muncă și nu știam de ce sunt atât de nefericită…
Nu este simplu să te îmbolnăvești, dar nici să ai o persoană dragă bolnavă. Este o luptă continuă cu tine, cu ce poți face, cu ce nu poți face, în care te pierzi și în care, uneori, pierzi totul la final.
Nu mi-am dorit o aventură de-o noapte, dar dacă așa s-a întâmplat, am luat experiența ca atare. Interesant este că, după un an, tipul mă caută…
Am crezut că teama de singurătate mă ține într-o relație nepotrivită. Dar, analizând, după 20 de ani alături de partener, am fost mereu singură.
Eram nemulțumită de relație și de rutina cuplului nostru. Parcă nu se mai întâmpla nimic interesant. Într-o ceartă, i-am reproșat iubitului că a devenit plictisitor. Apoi m-am trezit.
Am ținut o grămadă de diete. Unele au funcționat, altele nu. Eu, în schimb, nu funcționam. Voiam să fiu altfel, mai bine, mai frumoasă, mai atrăgătoare. Am renunțat.
Timpul pe care îl petrecem cu prietenii ne ajută să ne echilibrăm emoțional, să ne eliberăm de stres și să ne detașăm de prea multe probleme și responsabilități. Nu degeaba relațiile de prietenie contribuie la creșterea calității vieții. Iată mărturiile câtorva cititori.
Am doi copii minunați pe care îi iubesc și un soț alături de care am trecut peste toate crizele și problemele. Nu înseamnă că nu tânjesc și după singurătate. Și cred că e sănătoasă.
