Sfatul expertului

Pantofii cu toc gros, noua modă în materie de încălțări de damă

Deși moda se schimbă frecvent, noile tendințe aduc la suprafață trenduri care au mai fost…

Fă senzație în rochii de seară!

Nu mai e o noutate pentru nimeni că rochiile sunt cele mai feminine piese vestimentare.…

Gestionarea relației părinte-copil pe timp de criză

Așa cum reiese și din titlu, întreaga lume trece printr-o perioadă de criză din cauza…

Comunicarea în criză

În ianuarie 2009, am plecat de ziua mea în Scoția la un castel. Acel castel…

Cum alungăm frica? 3 exerciții utile

Greață, transpirație rece, amețeală, senzație de paralizie… Frica se exprimă mai întâi fizic și, uneori,…

Rochia de seara

Banuiesc ca in orice adult traieste un copil si acel copil cu bucurie asteapta cea mai frumoasa perioada a anului: sarbatorile iernii. Pentru o femeie, aceste sarbatori aduc si griji suplimentare: eu ce rochie de seara aleg? Si daca este una cu un dress code ciudat: black tie?…

Cum sa procedez?

Am mai multe intrebari pe care voi incerca sa le exprim cat mai concis. Cum poti face pe cineva sa constientizeze ca are o problema cu propria persoana care trebuie rezolvata? Vorbim de un barbat extrem de orgolios, narcisist, care considera ca judecata lui e cea mai dreapta indiferent de situatie, cu o personalitate aproape alfa, dar care se autodistruge, iar in acest proces ii distruge si pe ceilalti, pe care ii acuza de toate nenorocirile si stagnarile lui. Cum poti castiga respectul unei astfel de persoane, cum il poti face sa creada ca esti de partea lui, nu impotriva. Orice incercare de ajutor o intelege ca pe o invadare a spatiului personal, sau o jignire la adresa inteligentei sale. Este o persoana care izbucneste violent si extraordinar de impulsiv sub diverse forme, care se eschiveaza sub diverse pretexte de la a face ceva cu viata lui si se refugiaza in alcool, in legatura cu care, din nou, nu recunoaste ca are o problema. Pentru a va creiona mai bine aceasta personalitate, va voi spune ca este, paradoxal, o persoana religioasa, iar Dumnezeu este singura autoritate pe care o accepta. Dar prea putin din bunatatea crestineasca pe care o „predica” o aplica in viata reala. Religia pare uneori pentru el o forma de evadare, unde, prin natura acesteia, nu mai este nevoie sa rationeze si sa lupte. Oscileaza intre extreme precum izolare si comporament in stilul tulburari de personalitate borderline. Nu accepta sub nicio forma o critica directa, iar pentru a ii deschide din cand in cand ochii trebuie elaborate scenarii subtile, trebuie sa ii impachetezi adevarul intocmai ca unui copil prea sensibil sa cunoasca viata reala, numai ca in acest caz, el este cumva prea „sensibil” sa se cunoasca pe sine. Iar ca ultima intrebare, ce se poate face pentru persoanele afectate din jurul lui, care fiind legate de el prin relatii de rudenie si iubire, se consuma pana la disperare. Este oare nevoie ca acestea sa ii intoarca spatele, pentru binele lor?Desi din pacate lucrul acesta ar fi realizabil decat in maniera simulata, in vederea indreptarii lui. Va multumesc!

Neurastenie

Sufar de neurastenie si am un comportament de stil evitant. De 2 luni mi-am pierdut si locul de munca, iar acum ma simt groaznic. Prin luna martie am inceput sa ma simt tot mai obosita avand si alte simptome ale neurasteniei… Eram iritabila, lucru care dupa o vreme m-a dus la nenumarate certuri cu seful cu colegii, dar si cu clientii restaurantului in care lucram. Am apelat la ajutorul unui psiholog. Am facut 6 sedinte pana acum, dar sincera sa fiu eu nu simt nicio imbunatatire. As vrea sa stiu daca este cazul sa schimb psihologul, daca ar trebui sa iau ceva medicamente pentru a iesi din starea asta sau ce ar trebui sa fac.
 

Nu ma plac parintii lui

Acum 2 luni am inceput o relatie cu un barbat mai mare cu 7 ani decat mine, eu am 23 de ani, iar el 30. Problema este ca parintii lui nu ma plac, desi nu m-au vazut decat de 2 ori si nici macar nu au incercat sa ma cunoasca. Si ii tot spun partenerului meu ca nu sunt pentru el, ca sunt prea mica, o sa ma plictisesc repede. Partenerul meu a avut inainte o relatie cu o fata de varsta mea care l-a inselat, el suferind mult dupa. Ma gandesc ca parintii lui incearca sa fie protectori, dar totusi nu trebuie sa generalizeze si sa imi rapeasca mie sansa. Nu pot sa zic ca momentan partenerul meu e foarte influentat de parerea lor, dar cred ca daca o sa mai insiste mult parintii lui pana la urma o sa cedeze… Ce ar trebui sa fac ca sa nu se ajunga la asta?

Competitie in cuplu

Formez un cuplu cu un coleg de facultate de aproape 3 ani. Inainte sa fim impreuna am fost foarte buni prieteni si ce m-a atras si m-a apropiat cel mai mult de el este inteligenta lui si faptul ca este un tip foarte ambitios. Tot timpul cumva mi-am dorit sa il depasesc (in principal la invatatura), insa mereu era putin deasupra mea. Cand am fost impreuna in America cu work and travel, el era cel care castiga mai mult (avea job cu bacsis si muncea mult mai putin decat mine), insa nu-mi spunea asta niciodata. Acum ca am terminat facultatea si dam la master, el a reusit sa-si gaseasca un job foarte bun, iar eu nu reusesc sa-mi gasesc inca nimic. Desi este prietenul meu cel mai bun, dincolo de a-mi fi iubit, si mereu ma sustine si ma incurajeaza, relatia asta incepe sa ma frustreze din ce in ce mai mult. Mai mult, stiu ca acum n-o sa se mai intoarca in SUA (tot cu W&T) cu mine cum mi-as fi dorit eu (si el, partial) fiindca n-o sa renunte la un job serios pentru asta. Sunt intr-o mare ceata, fiindca desi il iubesc si simt ca e sufletul meu pereche, nu pot trece pestre frustrarile astea si peste competitia care exista mereu intre mine si el (din partea mea fiindca el nu a vazut vreodata o competitie intre noi).

Certuri si reprosuri

Sunt casatorit de 5 ani, avem un copil frumos de aproape un an. Dar cu sotia nu ma inteleg deloc. Ea imi reproseaza ca ea si copilul nu sunt familia mea, doar familia unde am crescut. Ultima cearta (ca toate de altfel) nu a avut nicio logica. Vroiam sa scoatem un credit, sa ne facem o mica afacere. Banca m-a refuzat si au inceput reprosurile: bine ca tu ai ajutat pe toata lumea si acum nimeni nu te ajuta (se referea la fratii mei). I-am explicat ca ei nu au nicio legatura cu esecul de la banca si sa nu ii mai implice in discutii. Si de acolo a inceput. eu si copilul nu suntem familia ta, doar fratii tai sunt familia ta. Eu cred ca ea are probleme, de vina fiind probabil depresia postnatala, numai ca ea de cand o cunosc a avut probleme de genul certuri fara noima. As dori sa aflu o explicatie.

Relatie la distanta

Am un vis care se repeta obsesiv si care pare sa puna stapanire si pe viata zilnica. In vis, se face ca prietenul meu ma inseala si apoi ma paraseste fara sa vrea sa mai vorbeasca cu mine. Iar eu il tot caut sa discutam si nu-l gasesc. Acest vis variaza uneori in sensul ca ne inselam reciproc, iar el nu ma poate ierta. Mentionez ca visele apar in special cand trebuie sa stam departe unul de celalalt macar o perioada (de exemplu cand pleaca acasa la parinti sau cand plec eu). As vrea sa mai adaug ca el e primul meu iubit (si cel mai bun prieten) cu care ma vad in fiecare zi (celelalte doua relatii de lunga durata au fost la distanta, dar nu aveam vise de genul asta). Am inteles ca (la sugestia dvs, si va multumesc sincer si din inima pentru asta) in relatiile acelea ma „protejam” de a ma implica prea tare si dupa multe analize, eu si prietenul meu am hotarat sa ne dam o sansa de a fi ceva mai mult decat prieteni buni. A fost o alegere minunata fiindca ne intelegem bine si am reusit sa ne invingem partial temerile si teama de angajament pe care amandoi o aveam. Si totusi, eu ma tem uneori ca il voi pierde si alte ori chiar imi doresc sa ma indepartez. Cum sa-mi gasesc echilibrul si sa scap de visele astea care ma chinuie mai ales acum in vacanta cand fiecare este la el acasa ?

Sunt suparacioasa

Am o problema de comportament, in sensul ca sunt foarte suparacioasa si iau lucrurile foarte in serios. Nu stiu sa ma detasez de probleme si ma afecteaza parerea celor din jur.

Cum sa ma simt implinita?

Aud foarte des din partea celorlati: Esti fricoasa, tematoare, esti nehotarata din nastere. E drept imi este greu sa ma hotarasc in multe probleme. Imi este teama de situatii imprevizibile, dar cred ca fiecare se confrunta cu astfel de stari. . . Cum sa ma modelez sa iau decizi corecte, sa ma simt implinita? Bine poate e utopic… implinita…

Cum sa inteleaga ca viata e importanta?

Am si eu o problema cu fostul meu prieten. Ne-am despartit de aproape 2 luni de zile, deoarece era foarte gelos, iar acum nu ma lasa in pace, ma ameninta ca se omoara in fata mea daca nu ma impac inapoi cu el si ca eu o sa fiu de vina pentru asta deoarece el considera ca mi-am batut joc de el. As vrea sa stiu daca imi puteti da niste sfaturi sa il fac sa se razgandeasca si sa inteleaga ca viata este importanta si ca nu merita sa o pierzi din cauza unei deceptii.

Terapeutul meu…

Am 31 ani si din luna octombrie pana in ianuarie 2012 am avut nevoie de un psihoterapeut. El este barbat in varsta de 41 ani, de nationalitate italiana. Dupa ce am terminat sedintele, am inceput sa ne trimitem mesaje pe Facebook la initiativa mea. Genul mesajelor era jocuri si flirt-uri, care a durat cam o luna. Dupa aceasta luna eu m-am indragostit de el si i-am propus o aventura, dar el a refuzat. Motivul refuzului – „sunt intr-o relatie cu o persoana pe care o iubesc in mod absolut, si nu o insel. M-am gandit sa ma intalnesc cu tine dar am ajuns la concluzia ca ti-as face mai mult rau decat bine”. Dupa inca 3 saptamani de pauza de la acest refuz eu i-am propus o relatie la distanta pe internet, datorita faptului ca in acest moment locuim in tari diferite, nici nu ar fi cu putinta un altfel de relatie. Si el a acceptat. Tipul relatiei este nedefinit, vorbim despre sentimente, lucruri personale, carti, animale, sex , totul. Eu i-am spus ca il iubesc, si ca daca el considera necesar sa intrerupa relatia este liber sa o faca. Dar fara un raspuns de confirmare sau infirmare am continuat relatia. El nu mi-a spus niciodata care ar fi sentimentele lui pentru mine, si toate incercarile mele de a pune o eticheta relatiei sau de a defini acest raport sunt tratate din partea lui cu tacere sau cu refuzul de a raspunde sau de a vorbi despre asta. Intrebarea mea pentru dumneavoastra este: cat de sanatoasa este aceasta relatie? Care este parerea dumneavoastra despre acest raport? Din punct de vedere etic este interzisa o astfel de relatie? Credeti ca sentimentele mele de iubire sunt de fapt „transfer”? Ce credeti ca gandeste sau simte el, si de ce accepta si continua aceasta relatie cu mine?

Cum sa scap de imaginea fostului

Va scriu pentru ca trec printr-o perioada in care ma confrunt cu niste intrebari ce nu imi dau pace. In urma cu 5 ani am avut o relatie de 6 luni destul de furtunoasa. Aceea relatie s-a incheiat brusc si neasteptat, el si-a continuat viata alaturi de altcineva, iar eu am stat 2 ani si jumatate singura incercand sa vad unde am gresind si dorind sa ma simt pe deplin vindecata de aceea relatie. In urma cu 2 ani am cunoscut un baiat cu care dupa scurt timp m-am si mutat, ne intelegem in regula, insa in capul meu este tot fostul prieten. Ma gandesc la el, il visez noaptea, sper sa il reintalnesc macar intamplaor (el ulterior s-a casatorit cu fata pentru care m-a parasit), ii verific Facebook-ul si ma gandesc foarte mult la el. Nu stiu ce sa fac, stiu ca atitudinea asta imi deterioreaza si actuala relatie caci prietenul meu simte ca nu ii sunt pe deplin dedicata. Ce ma sfatuti?
 

Abuz si violenta

Oare chiar sunt nebuna? L-am cunoscut pe actualul meu sot acum 5 ani si pe atunci mi s-a parut un om nemaipomenit. Avea o situatie mai speciala, divortase de 10 ani dar statea in casa cu fosta nevasta pentru ca nu aveau bani de partaj… Ne-am casatorit si la scurt timp ne-am mutat in casa cu fosta sotie, cu soacra mea si cu fata lor ce a fost incredintata tatalui la divort. Pe urma a inceput cosmarul meu. Sotul se schimba pe zi ce trecea, se apucase de baut, aproape 3 l de vin pe zi si au inceput scandalurile, bataile… Copilul nostru avea un an si el ma umplea de sange in fata lui. Era tot timpul gelos, nervos, dar am tacut si l-am iertat pentru ca l-am iubit si inca il mai iubesc. A inceput partajul si i-am achitat sotului meu datoria catre fosta sotie. Am stat 2 ani in casa cu ea timp in care copilul nostru statea inchis intr-o camera mica, facea baie in camera din cauza mizeriei din spatiile comune, asista la certuri zilnice, batai, politie etc A trecut totul, a plecat fosta sotie, am incercat sa uit cand ma strangea de gat sau cand se urca pe mine si ma tragea de par pana ramanea cu mainile pline… Am uitat cand mi-a tras un pumn in nas in fata copilului si mi-a tasnit sangele pe pereti… Am tacut si am uitat… Tot timpul se scuza ca el era nervos si bea si era violent pentru ca avea sa-i dea o suma foarte mare acelei femei. Am zis gata, o luam de la capat. Dar periodic are iesiri… Eu ma ocup de tot, de curatenie, casa, mancare, copil, servici, fata si mama lui stau pur si simplu si asteapta sa le servesc masa in camera si la urma sa ma duc sa le iau farfuriile. Am momente in care am senzatia ca o sa lesin de oboseala. El nu le spune nimic niciodata, imi spune mie ca sunt obsedata de curatenie si ca sunt nebuna. Insa ce s-a intamplat ieri a pus capac. Eram in camera cu cel mic, tocmai adormisem si a venit la mine sa-i caut ceva pe net. I-am spus ca nu pot atunci pentru ca sunt foarte obosita, m-a dracuit si a plecat. N-a mai vorbit cu mine, azi la fel, iar acum seara, inainte de a adormi copilul m-am dus sa-i spun noapte buna. Si-a inchis usa cu cheia, copilul plangea la usa sa-i dea drumul, dar nu vroia. L-am certat si eu, degeaba, a descuiat-o dar tinea usa cu piciorul si se chinuia sa ma loveasca. Mi-a prins mana si piciorul in usa si se chinuia sa dea cu usa mai tare sa fie sigur ca ma doare. Eu i-am aruncat cheile lovindu-l la umar. Toate astea in fata copilului de 3.5 ani care plangea disperat si spunea sa fiu calma, sa nu ma enervez, sa nu mai plang… Concluzia lui a fost urmatoarea: sunt nebuna, mama mea e nebuna, sora la fel, nu fac nimic toata ziua si poate mai bine divortam. Asta e 1%din tot ce mi s-a intamplat… Oare chiar sunt nebuna? Ce sa fac?

Masturbare

Cum pot sa scap de „placerea” de masturbare ? Stiu ca este poate o prostie sa intreb dar totusi am o problema in acest sens deoarece nu pot sa comunic deschis cu o femeie, darmite sa mai o fac si prietena mea.

Cum scap de nevroza?

Ma adresez voua fiindca de mult timp sufar de o lasitate incredibila. Mereu imi fac planuri pe care nu le duc la capat, am mereu teama ca o sa ies pe ultimul loc, ca prietenul ma va parasi, iar gandurile astea parca ma opresc din a face ceva concret pentru viata mea. Recent, am descoperit de sufar de nevroza, poate si de o isterie in dragoste (trec usor de la ras la plans, azi il iubesc la nebunie pe prietenul meu si maine fantasmez cum o sa ne despartim si provoc tot felul de certuri in sensul asta). Desi am obtinut rezultate bune la invatatura , tot nu ma consider indeajuns de buna si astept ca mereu prietenul meu sa-mi confirme asta, iar cand nu se intampla, incep sa ne certam. Mentionez ca am avut mereu o inclinatie spre literatura (mi-a placut sa scriu poezie, proza si am castigat si premii), insa mi se parea ca asta e o chestie pentru oamenii putin inteligenti, asa ca am ales o facultate (si probabil pe viitor o cariera) tehnica, incercand „sa omor” partea asta hipersensibila in mine, insa ea continua sa iasa la suprafata ca o explozie (in diferente momente). Am descoperit ca teama mea de esec isi are radacinile intr-o intamplare din clasa intai cand, dupa mai multe note de 9 si 10, am luat un 8 si am primit o bataie buna pentru asta. Desi stiu ca acum nu ma va mai bate nimeni pentru un eventual esec, am oroare de acest aspect, care parca ma imobilizeaza cand incerc sa intreprind ceva. Iar despre sensibilitatea afectiva nu stiu ce sa spun… doar ca mama a fost o persoana foarte rece si cu pretentii foarte mari de la mine (ea e bolnava si cred ca are niste frustrari legate de ce nu a reusit sa realizeze in viata ei si asteapta de la mine sa fac ce ea nu a reusit) iar cand cautam intelegere pentru diferite probleme, mereu spunea ca e vina mea pentru respectiva situatie. Tatal meu a fost apropiat de mine, desi uneori imi acorda prea multa atentie si alteori ma ignora, si era cam dur in ceea ce priveste notele. In plus amandoi au fost extrem de protectori. Intrebarea mea este: cum si ce pot face sa scap de nevroza?

Viata grea…

Am ajuns in momentul in care chiar cred ca am nevoie de un psiholog. Am 32 de ani, sunt casatorita si povestea mea incepe cam asa… M-am casatorit cu sotul meu acum 4 ani, dupa 8 luni din momentul in care ne-am cunoscut. Ne-am cunoscut pe un site de matrimoniale, amandoi ne aflam in Bucuresti in perioada respectiva. Dupa cateva luni de la casatorie, am decis sa ne mutam in orasul meu natal. Momentul in care noi ne-am mutat in provincie, a coincis cu venirea in tara a tatalui meu, plecat de 10 ani in Statele Unite. A fost o perioada de cosmar, datorita certurilor pe care le aveam in fiecare zi in familie – tata era tot timpul nemultumit si nu se putea impaca cu ideea ca s-a intors acasa, intrucat in SUA, lasase o iubita. Certurile au continuat si dupa ce am ramas insarcinata, astfel incat din cauza tensiunii din famile, a stresului, am pierdut sarcina la 23 de saptamani. Au fost clipe cumplite, a fost o nastere propriu-zisa, cu multa durere fizica dar mai ales psihica. Totul s-a intamplat foarte repede, iar ceea ce nu-mi pot ierta este faptul ca nu am vrut sa vad copilul. Dupa cateva luni am ramas din nou insarcinata. Timp de 9 luni de zile am stat numai in pat pentru a nu pune in pericol sarcina. 9 luni am luat Diazepam, de 3 ori/zi. Dar certurile din familie au continuat. Am nascut, insa momentul care ar fi trebuit sa fie cel mai fericit din viata mea, s-a transformat intr-un cosmar. Copilul meu s-a nascut cu Sindrom Down. Mi-am dat seama de acest lucru, in primele secunde cand l-am vazut. A fost cumplit, am avut o cadere nervoasa puternica, voiam sa mor sau sa moara copilul, nu voiam sa-l accept. Dupa prima zi in care a stat cu mine in spital, am inceput sa-l vad asa cum este: puiul meu. Am avut de luptat insa cu familia mea si a sotului care au fost impotriva acestui copil. Socrul meu a venit in spital ca sa ma convinga sa-l las acolo pe baiat. Ai mei la fel. Pana la urma, am incercat sa-i conving de faptul ca acest copil va pleca cu mine, si daca nu se poate acasa la ei, atunci, in alta parte. Ajunsi acasa cu baiatul, parintii mei si-au schimbat total atitudinea, il iubesc foarte mult pe copil. Insa, ei nu accepta faptul ca are nevoi speciale. Il iubesc asa de mult, incat il vad perfect. In toata aceasta perioada, certurile dintre parintii mei sunt la fel de intense, iar eu sunt umarul pe care se plange toata lumea.Tata intre timp s-a imbolnavit de cancer, a devenit foarte rautacios, paranoic… singurul impotriva caruia nu are o astfel de atitudine este copilul meu. Noi am decis ca pentru binele copilului sa plecam din tara, asa ca, acum suntem in Germania, unde am considerat ca putem oferi o viata cat de cat normala celui mic. Problema este insa ca eu am ajuns la o limita. Sunt atat de satula de tot, incat am devenit foarte irascibila, iar asta a dus de multe ori la certuri intre mine si sotul meu. In plus, el nu a mai fost atent cu mine, nu m-a mai tinut de mana, nu ma mai saruta… Azi ne-am certat rau si mi-a zis ca de acum totul s-a terminat si ca vom ramane impreuna doar pentru copil, dar din partea lui pot sa dorm unde vreau de acum. Simt ca viata mea s-a terminat, ca atat el cat si parintii mei m-au distrus, incet si putin cate putin. Intotdeauna m-am simtit oaia neagra a familiei, iar fratele meu a fost febletea lor. Cu sotul meu simt ca nu am realizat nimic… avem impreuna un copil bolnav… atat. De fiecare data cand am incercat sa facem ceva, nu s-a putut, ba din cauza ca e el bolnav (lupus) ba din cauza ca nu s-a simtit in stare sa faca lucrul respectiv, avand un respect de sine foarte scazut. Azi mi-am petrecut aproape toata ziua in pat gandindu-ma unde sa fug sau cum sa ma sinucid, viata mea nu mai are niciun farmec… Imi iubesc copilul enorm si stiu ca are nevoie de mine

Ce sa fac cu sora mea

Sora mea are 30 de ani. Dupa ce a terminat facultatea (studii politice) a incercat sa se angajeze la Bruxelles/pentru Uniunea Europeana. A aplicat ani de zile pentru asta. A refuzat sa se angajeze in tara. Locuieste de atunci cu parintii in casa. Ei ii asigura toate cheltuielile. Considera ca este datoria lor si nu fac nicio presiune financiara asupra ei. Ulterior a incercat sa dezvolte o afacere/organizare de evenimente. Nu a functionat afacerea. Nu a mai avut nici un prieten (barbat) stabil de cand a terminat facultatea. Sta toata ziua in casa in fata calculatorului. Nu merge nicaieri, nu are prieteni aici in oras. Doar in strainatate – cu care corespondeaza. Nu are nicio motivatie sa se angajeze. Castiga putin din traduceri dar nu contribuie cu nimic la cheltuielile casei. Nu are nicio responsabilitate in casa. Parintii mei sunt suparati si deprimati. Va rog sa ma ajutati cu un sfat legat de situatia aceasta.
 

Cuvinte ce provoaca durere

Nu-mi pot scoate din minte niste vorbe care imi provoaca suferinta. Au fost spuse de o prietena care mi-a facut cunostinta cu un fostul ei prieten si a incercat chiar sa faca pe Cupidon cu noi, mie spunandu-mi ca este timid, bietul de el, ca nu isi gaseste o prietena si prezentandu-l intr-o lumina foarte favorabila. M-am indragostit, desi dupa aceea mi-am dat seama ca baiatul nu prea era interesat de mine, si la vremea respectiva spunea ca nu vrea sa fie pentru multi ani intr-o relatie. Am lungit situatia nefavorabila, gasind scuze pentru firea lui si sperand ca exista o sansa de a fi impreuna cu el. In timpul verii am facut eforturi sa fiu mai rationala si sa nu imi mai doresc nimic cu el. In toamna am aflat ca a inceput o relatie cu o alta fata. Aceasta prietena a mea a inceput sa imi povesteasca in repetate randuri despre ei, desi i-am zis ca nu imi face placere sa aud. Si dintre toate lucrurile, inca imi mai rasuna in minte ”Imi place de prietena lui, il pune la punct. De asta are el nevoie, sa fie controlat.” si ”La petrecere o tinea de mana. I-am spus: in sfarsit te-ai indragostit si ai trecut peste mine, dupa x ani”. Si au urmat o multime de comentarii despre cum eu sunt prea sensibila, ar trebui sa ma imbrac mai indraznet, ar trebui sa am comport altfel cu baietii si cate si mai cate. Am inceput sa o consider o persoana toxica pentru mine. Intre timp m-am si deprimat, am plans nejustificat toata iarna. Si de fiecare data cand imi povestea ceva, imi imaginam cum sunt ei impreuna. Am spus ca intr-adevar  problema este la mine daca imi mai pasa dupa atat de mult timp pentru atat de putin, si am reusit sa ma repun pe picioare. Am decis sa ma distantez de ea pentru ca in continuare nu a respectat ceea ce ii spusesem, ca nu vreau sa aud povestirile despre el. Nu cred ca a facut ceva cu intentii rele, cel mult este inca indragostita de el daca vorbeste atat de mult despre el… Eu pot accepta cu usurinta ca s-a terminat, si de aceea nu inteleg de ce declanseaza amintirea acestor cuvinte durere?

Relatie furtunoasa

Am o relatie cu logodnica mea de aproape 6 ani si am nevoie de un sfat. Locuim impreuna de patru ani si jumatate din care ultimii 3 ani si jumatate in afara tarii. Aici am avut o multime de probleme, dar nu intre noi. Certurile erau rare si minore pana acum 8, 9 luni, de cand au venit fratele meu si al ei si locuim toti 4 intr-un apartament. La inceput totul a fost bine, dar incet-incet au aparut certurile (tot mai dese si mai lungi). De cele mai multe ori se inchide in ea si nu mai vorbeste zile in sir. Cu fratele meu pot sa zic ca nu mai schimba nici doua vorbe (motivul ca e barbat si nu stie ce sa vorbeasca). Am vrut doar sa se inteleaga normal dar ii reproseaza o multime de lucruri care sunt exagerate. Problema cea mai mare este ca nu zice ce o deranjeaza foarte multa vreme si pe urma, dintr-o data, se supara si nu mai vorbeste. In ultimele 2 luni nu i-am mai recunoscut comportamentul… A zis ca plateste cu aceeasi moneda (dar exagereaza foarte mult si nu mai tine cont de parerea nimanui). Inainte nu era rautacioasa si razbunatoare dar acum nu o mai recunosc. A ajuns sa recunoasca, ca a gresit dar intre timp ne-am despartit (insa inca suntem obligati sa stam in aceeasi casa timp de 3 luni). Parintii mei cand au aflat ce s-a intamplat nu mai sunt de acord cu relatia. In prezent stam in aceeasi casa, problemele au disparut, dar nu mai suntem impreuna si nu mai stiu ce sa cred. Se poate schimba sau nu… 5 ani pot  zice ca au fost perfecti si nimeni nu ne crede ca ne-am putut desparti. O alta problema ar fi acum si parintii care sunt implicati si care si-au schimbat mult parerea despre ea. Va rog sa ma ajutati cu cateva sfaturi.

Nu vreau sa renunt la relatia mea sau la visele mele

Incep prin a mentiona ca psihologia e una din pasiunile mele, poate si pentru ca de mai bine de 4 ani incoace am tot incercat „sa ma repar” din punct de vedere psihologic. Insa drept cariera am ales ceva masculin – ingineria – ca sa-mi demonstrez ca-mi pot invinge slabiciunile, ca pot fi mai buna decat sunt. Iar lucru asta se extinde si la viata afectiva. Pana acum am avut 2 relatii serioase, de cate 2 ani cu baieti care locuiau in alta localitate iar asta imi permitea mie sa pastrez o anumita distanta emotionala. Acum sunt cu cineva, tot de 2 ani, insa invatam in acelasi oras, aceeasi facultate deci petrecem mult timp impreuna. Insa in momentele in care nu stam impreuna, simt o agitatie in corp, nu ma pot concentra pe ceea ce fac, ma simt disociata de mediul in care sunt. Insa atunci cand stam impreuna, e totul ok. Chiar daca fiecare isi vede de ale lui si nu facem ceva impreuna propriu-zis, faptul de a-l sti acolo langa mine, ma scoate din starea de alerta. Problema este ca mie imi place sa calatoresc si tot caut posibilitati sa plec din tara, insa el nu doreste lucrul asta, iar eu ma simt cumva prinsa intre ciocan si nicovala. Eu il iubesc foarte mult fiindca e prietenul, iubitul, amantul meu, la fel cum si el ma iubeste pe mine, si chiar ma sustine in a-mi urma visele si dorintele, insa ma tem ca o situatie in care noi am sta mult prea mult timp departe unul de celalalt ar duce la o ruptura, iar eu nu vreau sa-l pierd (sau o alta relatie la distanta), dar nici nu vreau sa-mi tradez dorintele. Cum as putea sa rezolv dilema asta?

E totul pierdut?

Am 25 de ani si intr-un an de zile am suferit 2 avorturi cu acelasi baiat, nu inteleg ce se intampla. Am inceput relatia cu el dupa una cu un barbat mai in varsta ca mine, la inceput nu am luat-o ca pe ceva serios dar acum am ajuns sa imi pun intrebarea daca mai merita sa traiesc fara el. Eu sunt plecata in strainatate, aici am un job bun, el este la facultate in ultimul an. Ne-am inteles foarte bine in prima jumatate de an pentru ca eu m-am intors acasa pentru aceasta relatie. A fost ceva de vis, dar odata cu plecarea mea, si mai ales acum dupa sarbatori, totul parca se ruineaza. Am aflat ca sunt iarasi insarcinata si am decis sa nu-l pastram, un chin total… a devenit indiferent, cel putin asa mi se pare. Ori este cu sesiunea si examenele, ori am devenit din ce in ce mai posesiva si geloasa. Am am ajuns sa ne certam foarte des, nu ma cauta o zi doua, dar imi cauta prin mesajele de pe facebook sau yahoo. Eu nu-l insel si nici prin gand nu-mi trece, am amici barbati dar atat. Altceva este ca stau cu fostul prieten pe aceeasi scara si ne vedem des. El inca ma iubeste si vrea sa revin, dar atata de mult ma uimeste devotamentul lui si vointa de a ma recupera ca am ajuns sa compar iubirea actualului, cu care sunt de un an si un pic, si iubirea fostului. Sufar enorm, nu mai dorm noaptea, este mai mic, inteleg, mi-a spus ca ma iubeste, a plans pentru mine si mi-a zis sa ma intorc acasa. Acum ce s-a intamplat, de s-a racit? Eu sunt cea care vrea sa se intoarca acum acasa, sa lase job si tot pentru el, dar oare merita sau totul e pierdut?

Fetita mea urla!!!

Am o fetita de 3 ani si nu stiu ce sa mai fac cu ea, urla si bate din picioare, nu o pot linisti cu nimic. Daca nu ii dau ceea ce vrea, sau sa fac ce vrea ea urla continuu. Nu pot pleca nicaieri ca nu ma lasa, nu o poate intreba nimeni nimic ca urla. Sincer nu stiu ce sa ma mai fac cu ea, nici la servici nu pot sa merg. Ce as putea sa fac ca sa nu mai urle asa?

Nu pot lua o hotarare

Va rog sa ma ajutati cu un sfat, am mare nevoie. Sunt casatorita de aproximativ 20 ani. Casnicia mea nu a mers niciodata. Nu l-am iubit pe sotul meu, el s-a purtat urat cu mine, m-a lovit, m-a jignit si ma jigneste in continuare. Cel mai mult m-a afectat faptul ca a abuzat fizic si psihic de mine. Traieste cu alte femei, duce o viata dezordonata si mizerabila. Cu toate astea nu am avut puterea niciodata sa-l parasesc. Cateodata am sentimentul ca din cauza mea a ajuns asa, pentru ca nu l-am iubit. Nu a stiut sau nu a putut sa indure acest lucru, si atunci a ales calea asta de desfrau. Cu vreo sase ani in urma am cunoscut un barbat de care m-am indragostit. Si el la randul lui cu o casnicie care nu merge. Amandoi am hotarat sa ne schimbam viata. Ma simteam foarte bine in prezenta lui, eram linistita, imi crea o siguranta de sine. Alaturi de el am invatat sa comunic, ma puteam exprima asa cum simteam. Aceste sentimente nu le-am trait alaturi de sotul meu niciodata. Timpul a trecut si niciunul dintre noi nu a facut niciun pas catre ceea ce ne-am propus. Am inceput sa ma simt frustrata, sa nu imi mai convina situatia asta si fata de el aveam reactii destul de urate. Intr-o zi dupa o repriza de reprosuri mi-a spus ca s-a inselat in privinta mea, si nu mai vrea sa aiba sentimente fata de mine. In clipele acelea asa simteam si eu, nu mai puteam, obosisem, dar acum stau si ma gandesc daca am facut bine. El nu a mai sunat desi ne auzeam in fiecare zi la telefon. Mi-e greu sa cred ca s-a terminat. Nu-mi imaginez viata fara el, dar nici nu stiu cum sa reactionez. Fata de sotul meu, am sentimente de mila. Mi-e greu sa il parasesc si sa stiu ca sufera. Ma simt vinovata ca nu l-am iubit, am impresia ca din cauza mea este asa. Oare este normal sa simt asa? Ce sa fac, cum sa ies din starea asta? Nu sunt multumita de casnicia mea dar nici nu pot lua nicio hotarare.

Acneea ma omoara!

Ma numesc Toni si am 17 ani. M-am hotarat sa cer ajutorul unui specialist pentru ca nu mai pot pur si simplu. Pana acum ceva timp viata mea era normala, dar deodata s-a schimbat, toate lucurile rele mi se intampla mie. Eu am o problema pot spune a adolescentei dar care ma omoara. Este vorba de acneea cu care ma chinui de 4 ani si inca de la inceput mi-a facut viata un calvar. M-am chinuit cu ea atata timp incercand sa o tratez in toate modurile, consultand numerosi specialisti ale caror prescriptii nu au dat roade. Ma face zi de zi sa ma simt din ce in ce mai prost, ma face sa nu imi mai doresc aceasta viata, sa o urasc, sa ma vad ca pe un monstru. Am ajuns in stadiul in care nu imi mai doresc sa ma mai trezesc din somn. Inainte sa intru la liceu aveam cativa prieteni, dar de cand am intrat la liceu toti s-au instrainat. Cand vorbesc cu ei pe internet pur si simplu par sa ma ocoleasca, nimeni nu ma mai baga in seama, cei care odata ma chemau de fiecare data afara acum nici nu ma mai saluta si ma intreb cu ce am gresit. La liceul am doar cateva persoane cu care ma inteleg bine dar cu toate acestea tot nu reusesc sa ma simt bine niciodata, niciodata viata mea nu este asa cum imi doresc. Parintii nu mai vor sa ma asculte pentru ca s-au saturat sa auda aceleasi si aceleasi lucruri despre cat de mult imi urasc viata si cu cat trag ca sa-mi imi fie mai bine cu atat totul este pe invers. Am devenit o fire nervoasa, am multe crize de nervi si fac lucruri care imi fac chiar mie foarte mult rau. De exemplu cu cateva zile in urma am spart lustra din sufragerie si am ramas socat dandu-mi seama cat de rau am ajuns. Pur si simplu nu ma mai pot controla, am inceput sa fug de oamenii din jur, sa ma izolez, sa ma inchid in mine, sa sufar, sa imi doresc sa nu mai traiesc. Am ajuns sa am chiar si ganduri sinucigase, sunt facut nebun, obsedat pur si simplu, nu imi mai gasesc rostul. Cei din familie imi spun ca sunt salbatic si ca din aceasta cauza nu am prieteni. Cateodata imi spun sa fac ce vreau cu viata mea pentru ca ei nu mai pot sa faca fata. Nu ma mai pot concentra la liceu, nu mai iau note bune, incetul cu incetul ajung sa fiu un nimic. Tatal meu cand se enerveaza imi spune ca nu sunt bun la nimic, ca imi pierd timpul degeaba, ca nu am nici o personalitate. Nu stiu ce sa mai fac. Nu mai sunt fericit, nu ma mai pot bucura de viata, seara de seara ma rog sa mi se indrepte viata dar totul este la fel si ma intreb de ce m-am mai nascut… ca sa sufar? Nu vreau sa ma omor pentru ca numai cei slabi o fac, eu ma lupt zi de zi cu viata, dar de fiecare data aceasta castiga.
 

Nu pot uita

Va rog sa ma ajutati pentru ca am senzatia ca am innebunit. M-am indragostit la anii mei mai ceva ca la 20 de ani. Nu mai am somn, nici liniste, iar viata mea de familie se termina incet, incet. Povestea mea – sunt casatorita de 24 de ani si am un baiat mare, major, nu am avut nicio relatie extraconjugala de cand sunt casatorita. Acum 4 ani mi-am schimbat locul de munca si am cunoscut un barbat, toate bune pana anul trecut in septembrie cand el a inceput cu tachinari si declaratii. O perioada nu am raspuns la nimic, dar apoi, relatia cu sotul meu fiind destul de proasta, mi-am spus – de ce nu? O aventura cu un om (casatorit si el) care nu inceta cu vorbele frumoase si gesturile de tandrete nu are ce sa-mi strice, sa fac si eu ceva pentru sufletul meu. Am vrut doar ceva frumos, fara obligatii si fara promisiuni – o relatie care sa-mi faca viata (destul de chinuita – dar asta e alta poveste) mai frumoasa si mai usor de suportat. A trecut mai bine de un an, am facut orice numai dragoste nu si asta nu pentru ca nu as fi vrut eu, ci pentru ca el a tot amanat ,pana am spus GATA. I-a fost frica, nu mi-a dat nici o explicatie cu toate ca l-am intrebat de sute de ori, ma lua in brate , ma saruta si imi spunea ca nu e momentul. Acum eu am spus gata pentu ca nu mai pot sa ma chinui asa, nu mai pot sa-mi fac rau singura, dar mi-e drag, tare drag, nu pot sa ma culc cu sotul meu fara sa ma gandesc la el, nu pot dormi, nu pot face nimic, am ajuns sa astept sa treaca zilele si atat. Unde am gresit, am vrut putina fericire si am ajuns la disperare pentru un om care nu a stiut niciodata ce vrea, dar in schimb m-a prins intr-un moment foarte prost si a vorbit frumos. Trebuie sa-mi revin, sa ma ridic si nu stiu cum, am ajuns la disperare. Stiu ca sunt probleme mai grele in viata, teoretic stiu tot. As vrea sa sterg din viata mea ultimul an si nu pot uita. Va rog daca se poate sa-mi dati un sfat, nu am cu cine vorbi de iubirea mea interzisa.