Now Reading
Politetea pentru uzul copiilor

Politetea pentru uzul copiilor

Ce se intampla? Auzim ca la scoala elevii nu mai au simtul limitei dintre ei si cel de la catedra, ca raspund cu obraznicie, nu doar parintilor si bunicilor, ci si celor care ii educa. Politetea este oare o valoare depasita? Nici vorba, doar ca este tot mai greu de imprimat copiilor care cresc intr-o societate agresiva.

 

Generatiile mai in varsta evoca un timp in care pedepsele dure reglau orice abatere de la norma sociala a politetii, adesea rigida. De la pupatul mainii (azi ramas un gest vetust si romantic, dar pe care copiii erau obligati sa il faca la biserica ori cu rudele de sex feminin mai in varsta) pana la transgresiunile de azi ale copiilor… e drum lung.

Parintii se simt vinovati daca isi pedepsesc copiii de la cele mai mici varste. Astfel li se induce celor mici ideea ca pot face ce vor. Asa sa fie? Cum inveti un copil sa fie politicos? Sau de ce esueaza parintii de azi in a-si deprinde odraslele cu legile traiului decent intre oameni?

 

Reguli neclare

Este bine ca regulile sa fie cat mai clare, mai simple si sa fie respectate. Odata ignorate, se creeaza un precedent periculos. E simplu sa spui „sa nu mai fim lipsiti de respect“, dar trebuie sa specifici legat de ce anume. La fel de important poate fi sa tii pasul cu el, cu modul lui de gandire, sa-i anticipezi urmatoarea miscare. Copiii – si mai ales cei mai mari preadolescentii – pot fi uneori perfizi. Nu uita ca e varsta la care „nu“ este regula. Daca ii interzici sa vorbeasca la telefon cu prietenii, ii confisti telefonul, dar nu-ti dai seama ca vorbeste de pe al tau, dupa ce te-ai culcat… Te-a pacalit! In plus, lipsa de respect fata de parinte il poate face pe acesta sa cedeze el insusi nervos si sa se comporte asa cum nu doreste, isi iese din minti si devine el insusi necioplit.

 

Pasi de urmat

Definirea clara a obrazniciei: fiecare familie are reguli proprii. Pe unii nu-i deranjeaza ca un copil isi maimutareste parintii, ba chiar considera ca e nostim. Pe altii ii deranjeaza orice obraznicie. E bine ca acele comportamente inadmisibile sa fie clarificate: nu lasi camera in dezordine, nu raspunzi mamei sau tatalui tau in doi peri, nu uiti sa dai „buna ziua“ parintilor, sa mananci cu furculita si cutit, etc. „Studiile arata ca majoritatea parintilor cere, in medie, copiilor (fie ei mici sau adolescenti) sa indeplineasca anumite cerinte de 50 de ori pe zi – adica de 350 de ori pe saptamana“, scrie Scott Sells in cartea sa Adolescenti scapati de sub control.

„De aceea, este necesar sa-ti alegi bataliile cu discernamant. Recomandarea este sa pornesti de la doua-trei purtari care te deranjeaza cel mai tare. E imporant sa-ti pastrezi energia pentru pestii cei mari, nu pentru plevusca. Ține minte principiul «cu cat incerci sa controlezi mai mult, cu atat detii mai putin control». Interesant, nu? Cu alte cuvinte, copilul trebuie invatat sa-si insuseasca un principiu si sa-l aplice – de exemplu, sa nu injure nici cand e injurat, sa i se explice ca raspunsul calm e dovada de superioritate si inteligenta. Accentul cade pe «sa i se explice». Pentru a intelege de ce i se interzice ceva, el trebuie sa aiba in minte schema mare a lucrurilor: «nu raspundem la agresivitate cu agresivitate pentru ca asta duce la escaladarea violentei, deci, la nimic bun.» Mai bine facem apel la cineva care poate rezolva situatia: invatatoarea sau un parinte. Nu ne facem dreptate cu pumnul sau injuratura.“

 

Nu uita de feedback-ul pozitiv

Nimic nu functioneaza mai bine pentru consolidarea unui comportament pozitiv decat recompensarea acestuia. Lauda un copil care a fost politicos si va mai fi o data. Obsedati de ideea de control si de prevenire a comportamentelor urate, parintii uita adesea sa le recunoasca pe cele bune. Fii atent la tot ce face bine si incurajeaza-l! Adesea, strategia aceasta e mai simpla decat obositorul efort de a avea grija sa nu calce in strachini.

Copiii invata prin imitatie: daca vad ca parintii se poarta frumos unul cu altul, ca spun „multumesc“, ca sunt calmi si nu isi ies din fire, vor retine aceste atitudini mai repede decat daca primesc semnale contradictorii: adica ei trebuie sa se poarte frumos, dar mama si tata – nu. Alt principiu ar fi fermitatea: transgresiunile sunt pedepsite (cu ceva care ii face placere: mersul la joaca, un film etc., dar nu lucruri care ii sunt necesare dezvoltarii, ca sportul sau mancarea) si de la asta nu ne abatem. O regula e regula!

 

Iulia Badea Gueritée, jurnalist, Paris – „Politetea? Asemeni unei cafele: zilnic“

„De mica, am o aversiune totala fata de nepolitete, ca este vorba de violenta verbala, de gesturile obscene, de lipsa de respect. Asa m-au invatat cei sapte ani de acasa, petrecuti – culmea! – nu la Bucuresti si nu la oras, ci intr-un sat pierdut din Transilvania, Iernut, un sat unde locuiau, si locuiesc si acum impreuna, pasnic, romani, maghiari si tigani. Resping acum orice este vulgar, violent sau nerespectuos. Evident, devenind mama pentru prima oara acum 12 ani, unul din primele lucruri pe care am incercat sa le inculc baiatului meu a fost sa fie politicos.

Sa spuna «mersi», sa ma ajute atunci cand am bratele pline (caci, pentru mine, politetea trece si prin gestul banal de a spune «nu ai nevoie de ajutor?»), sa deschida usa atunci cand cineva mai in varsta are nevoie de ajutor, sa lase un loc liber in autobuz unui pensionar, unui copil, sau unei femei insarcinate. In timp, unele gesturi le-a adaptat, altele au venit singure, si pe multe le-a uitat. Dar fondul este acolo. Max nu mai spune «mersi» de fiecare data, din pacate, si ridica vocea cand doreste ceva. Dar deschide si inchide usa, ajuta persoanele care au mainile ocupate, se apleaca sa ridice un obiect cazut pe jos si lasa locul, instinctiv, in metrou, atunci cand trebuie.

Din pacate, a uitat sa vorbeasca mereu frumos, calm, sa nu se lase dus de nervi sau de faptul ca ar fi agasat sau iritat. Pentru mine si aceste minime atitudini fac parte din capacitatea de a fi politicos, cu tine si cu ceilalti. Nu stiu daca am procedat bine repetandu-i si repetandu-i, la nesfarsit, anumite reguli. Poate ca invatamantul a fost, din cauza aceasta, pe moment, scurt, pentru a-mi face mie placere. Pentru a-si primi recompensa? Un pachet de carti Pokemon, o inghetata… In plus, de cand merge la scoala, aduce argumente pentru nepolitete, pe care reusesc foarte greu sa le combat, de genul «toti copiii vorbesc urat la scoala», «toti copiii se imbrancesc», «si Gabriel a vorbit urat cu mama lui»…

Si, de fapt, singurul argument care il mai influenteaza este cel dat de exemplul personal: «Tu ma vezi pe mine vorbind asa? Facand aceste gesturi? Ridicand vocea?». Accepta, deci, cu buna inima, sa recunoasca faptul ca nu este corect ce a facut, ce a zis si incearca sa se corecteze. Dar este foarte, foarte greu de luptat impotriva acestor influente, mai ales atunci cand: 1. copiii nu sunt uniformi si educatia primita acasa difera in functie de cartierul in care locuiesti, de profesiile parintilor, de prezenta ambilor parinti (imi spune des ca nu stiu care coleg a devenit brusc violent, fizic si in limbaj, deoarece parintii au divortat); 2. copiii isi petrec, cel putin in Franta, trei sferturi de zi la scoala, fara parinti.

Necesitatea si oarecum si faptul ca intre timp am devenit o mama mai cool, au facut ca atitudinea mea fata de «cum sa implementezi bunele principii de viata, deci si politetea copilului tau», sa se schimbe odata cu venirea pe lume a lui Awen. Fetita mea are 23 de luni, dar este o domnisoara desavarsita. Spune «mersi» dupa fiecare lucru primit sau gest realizat, imi da lucrurile gasite sau cazute pe jos, duce singura scutecul murdar la cosul de gunoi. Incredibil? Nu chiar. Nu am facut nimic special pentru asta, la mijloc nu e vorba de dresaj sau invatare intuitiva, ci de imitatie.

Awen e un receptacol, ca orice bebelus, si vazand la cei din jur, a vrut sa faca la fel. Ne-am trezit din senin cu «mersi» de peste tot, cu obiecte pe care ni le aduce la indemana, cu haine pe care mi le da din masina de spalat, pentru a ma ajuta la intinderea lor la uscat. Este aceasta politetea? Da, pentru mine, da, si aici imi dau seama ca am gresit voind sa induc politetea cu forcepsul, in cazul lui Max. Politetea este, pentru mine, asemeni gratiei, o ai sau nu o ai, si daca nu ai avut norocul de a vedea gesturile potrivite si de a auzi cuvintele potrivite atunci cand erai un receptacol, pentru a le invata ulterior, trebuie foarte multa seriozitate si abnegatie. Culmea este ca Max, vazand-o si auzind-o pe sora sa, incepe din nou sa spuna «mersi, mama…»“.

 

 

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!