Citești
Cat cerem de la ceilalti, cat cerem de la noi insine?

Cat cerem de la ceilalti, cat cerem de la noi insine?

Revista Psychologies

Plec dimineata de acasa cu gandul ca lumea e buna, ca viata e frumoasa. Muncesc din greu la gandul acesta. Este fragil, este construit din faramite de tot felul, din materiale gasite de mine in arta, in natura, uneori, chiar printre oameni. Merg zambind, uneori imi vine sa cant…

Pana cand ajung unde am de ajuns si ma confrunt cu realitatea. Confruntarea cu realitatea exterioara poate ca mi-ar da dreptul sa ma clatin in buna mea credinta, dar ceea ce corodeaza maretia viziunii mele este, mai ales, realitatea limitelor mele, a neputintelor, a slabiciunilor mele. Atunci incep sa iasa micii monstri perfizi din adancul mintii mele.

Nu fac ceea ce mi-as dori sa fac. Nu am job-ul pe care il visez. (De fapt, visez sa nu fiu legata de niciun job – pssst! sa nu ma spuneti!) Sa fie clar: detest cuvantul „cariera” daca nu se refera la cariera de medic sau de profesor ori la o cariera artistica. Nu-mi doresc sa fiu niciun fel de sefa. Am cateva experiente penibile in urma. Nu sunt construita cum se cere. Dar s-a intamplat cum s-a intamplat ca nu mi-am urmat nici vocatia nici pregatirea. Asa s-au incurcat lucrurile, asa am optat eu rational cand ar fi trebuit sa las inima sa vorbeasca. Ea, biata, striga, dar eu cautam s-o reduc la tacere, ca sa-mi compensez natura emotionala. Si atat de bine am redus-o incat, ia te uita…

Este vinovat altcineva decat mine ca mi-am pierdut drumul si ma aflu ratacita undeva, prin societatea de consum, muncind pe un salariu si nimic mai mult? Nu. Chiar daca nu sunt nici eu vinovata, nici nu e drept sa culpabilizez pe altcineva pentru frustrarile mele de fiecare zi. Si totusi, in sinea mea, o fac. Cum poti, in acelasi timp, sa gandesti un lucru si sa-ti dai seama ca n-ai dreptate? Eu pot! (Ce ironie! In acest moment ascult „Marsul triumfal” din „Aida”! Halal triumf!)

Oamenii din jur nu exista pentru a ne face pe noi fericiti. Ei exista pentru ei si doar interactioneaza cu noi atat cat doresc sau atat cat sunt nevoiti. De ce le cer in sinea mea socoteala?

Deci, cum stam? Muncim pe un salariu. Ce trebuie sa facem? Ceea ce ni se cere. Ceea ce este util angajatorului, in limitele legii si ale demnitatii, asa cum stipuleaza Constitutia si Codul Muncii. Mi-a incalcat cineva demnitatea, mi-a incalcat drepturile sau mi-a cerut sa prestez activitati ilegale? Nu. Atunci care este nemultumirea?

In momentele mele de frustrare, imi spun ca nu sunt folosita cum trebuie, ca nu mi se cere ceea ce as putea face mai bine. Ei, si? Angajatorul cere de la mine ceea ce ii este lui util. Si-apoi, este treaba mea „sa-mi vand marfa”, adica sa-mi dovedesc adevarata vocatie si sa reusesc sa traiesc din ea. Cine este vinovat ca eu nu pot sa fac asta? Stiu ca nimeni.

See Also

Atunci de ce incerc sa culpabilizez in sinea mea „sistemul”? Poate ca sa-mi mai ajustez imaginea in propriii mei ochi. Sau ca sa nu ma mai incarc, pe langa frustrari, si de complexe.

Si ce pot sa castig din aceasta perpetua contradictie? As putea sa dau sfaturi. I-as sfatui pe cei tineri sa nu studieze ceva pentru care n-au tragere de inima si pe parinti sa nu-i sileasca s-o faca. Iar dupa ce si-au ales domeniul de studiu sau de calificare, sa nu-l paraseasca, decat in cazuri exceptionale. Sa-si pastreze profilul, identitatea profesionala, sa urmeze constant un drum pe care sa poata acumula, sa poata inainta.

Cu timpul, e drept, acumulezi intelepciune. Dar cu cat mai intelept esti, cu atat mai putin util iti este. Poti sa dai sfaturi. Dar le urmeaza cineva?.

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top