Superclișee diluzionale culturale – Mitul Dumnezeului Viu

 

– ”Iov” face parte din Vechiul Testament, aici fiind vorba despre un fel de ”rămășag” pe care Domnul îl pune cu Satana, legat de dreapta credință a robului lui Dumnezeu, Iov.

– Cunosc foarte bine acest capitol, pentru că părintele îl dădea mereu de exemplu la slujbă legat de modul în care Iov a îndurat toate cele făcute de Satana, după ce Domnul a ”intrat în joc” și nu a cârtit împotriva ”înțelepciunii” Creatorului, deși eu personal nu am văzut niciodată motivele de bucurie de a fi robii cuiva, chiar și ai lui Dumnezeu.

– Bun, râse fata. Atunci trecând dincolo de modul în care a ajuns Iov în această ”dispută”, de raporturile ”de putere” existente între cei doi, foarte departe de ceea ce ne prezintă de obicei biserica, de modul în care puteau acționa asupra oamenilor și forțelor naturii, de întemeierea acțiunilor Domnului și la modul în care a ”comunicat” cu Iov, aș vrea să îmi explici modul în care vezi tu încheierea acestui capitol și ce informații putem extrage despre Domnul.

– ”Iov” se deschide cu povestea acestui om bogat și ”binecuvântat”

1. Era odată în ţinutul Uz un om pe care îl chema Iov şi acest om era fără prihană şi drept; se temea de Dumnezeu şi se ferea de ce este rău.
2. Şi i s-au născut şapte feciori şi trei fete.

–  Ținând cu sfințenie toate legile Domnului, și chiar peste măsură, era renumit ca ”om al lui Dumnezeu”. Când Satana, luându-l pe Domnul cam în tăbarcă („Am dat târcoale pe pământ şi m-am plimbat în sus şi în jos”) a spus că de fapt ținea legea pentru că nu i se întâmplase nimic suficient de dureros încât să îl atingă cu adevărat, primește ”dezlegare” să își arate puterea. Drept urmare, prin mijloace neștiute îmboldește neamurile vecine să năvălească peste avutul lui Iov pe care îl capturează,  îi omoară întreaga familie și îi dărâmă casele. Cu toate acestea, Iov nu ”ocărăște” pe Domnul, spunând: „Gol am ieşit din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!”

Când Domnul a dorit să închidă ”speța”, Satana mai face o ”observație”, cum că parcă nu a fost îndeajuns ce a pățit omul, care se poate totuși abține de la orice hulă dacă nu se întâmplă ceva foarte nasol și cu propriul său corp. Prin urmare Domnul binecuvântează încă o serie de nenorociri, care se concretizează în apariția leprei în corpul lui Iov, care, rămânând doar cu soția sa, pe niște paie în afara orașului, este sfătuit ”Blesteamă pe Dumnezeu şi mori!”

Iov, pe modelul său de referință, blestemă ziua în care s-a născut, admițând că a ținut toate rânduielile nu neapărat din credință și din mare sa iubire de Domnul, spunând că ”De ceea ce mă tem, aceea mi se întâmplă şi de ceea ce mi-e frică tocmai de aceea am parte.”, ceea ce ne arată că de fapt a trăit toată viața cu spaima în sân, că la un moment dat o să greșească cumva, ceva și o să i se întâmple exact ceea ce trăia acum. Tocmai din acest motiv, cei trei prieteni veniți de departe se străduiesc, pe câteva zeci de versete, în ciuda opoziției sale feroce, să îl convingă că undeva a greșit el cu ceva în fața Domnului, care altfel nu ar fi îngăduit un act aleator, lipsit de o motivație clară, perfect întemeiată obiectiv, legată chiar de faptele lui Iov.

7. Ia adu-ţi aminte, care nevinovat s-a prăpădit şi unde le-a pierit urma celor drepţi în fala lui Dumnezeu?
8. După cum am văzut eu, numai cei ce ară nelegiuirea şi seamănă răutatea au parte de asemenea roade.

– Iov nu admite în ruptul capului că a greșit cu ceva și susține în continuare că nu vede motivația actelor Domnului, ceea ce face ca El însuși să se prezinte, înfuriat de îndărătnicia omului, în fața sa.

Și deși noi, ca cititori, știm deja că la baza evenimentelor prezentate nu stă niciun fel de faptă ”rea” a lui Iov față de Domnul ci ”pariul” pus cu Satana, urmărim cum Domnul, cu un tupeu nemărginit, la întrebarea care se pune legată de motivațiile deciziilor ce l-au privit pe Iov, dacă sunt corecte și întemeiate, susține un discurs de borfaș tupeist, făcând efectiv o paradă de forță în fața omului, aruncându-i în față câte știe El și câte poate, și să nu mai aibă ”tupeul” de a pune la îndoială motivațiile divine.

1. Atunci Dumnezeu i-a răspuns lui Iov, din sânul vijeliei, şi i-a zis:
2. „Cine este cel ce pune pronia sub obroc, prin cuvinte fără înţelepciune?
3. Încinge-ţi deci coapsele ca un viteaz şi Eu te voi întreba şi tu Îmi vei da lămuriri!
4. Unde erai tu, când am întemeiat pământul? Spune-Mi, dacă ştii să spui.
5. Ştii tu cine a hotărât măsurile pământului sau cine a întins deasupra lui lanţul de măsurat?
6. Ştii tu când nasc caprele sălbatice? Ai băgat de seamă care este vremea cerboaicelor?
7. Numeri tu lunile sarcinii lor şi ştii tu când le vine ceasul să nască?

– Și o ține tot așa până când Iov realizează că are de-a face cu o putere mult superioară, care nu ține cont decât tot de putere, și cu care nu poate avea un dialog rațional, corect, bazat pe principii, drept pentru care cedează, ”mărturisindu-și vina neștiută”, evident închipuită.

1. Şi Iov a răspuns Domnului zicând:
2. „Ştiu că poţi să faci orice şi că nu este nici un gând care să nu ajungă pentru Tine faptă.
3. Cine cutează, ai zis Tu, să bârfească planurile Mele, din lipsă de înţelepciune? Cu adevărat, am vorbit fără să înţeleg despre lucruri prea minunate pentru mine şi nu ştiam.
4. Ascultă – ai spus Tu iar – şi Eu voi vorbi, te voi întreba şi tu Îmi vei da lămuriri.
5. Din spusele unora şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut.
6. Pentru aceea, mă urgisesc eu pe mine însumi şi mă pocăiesc în praf şi în cenuşă”.

– În mod ciudat, atunci când omul cedează în sfârșit, indicând destul de clar că ”admiterea” nu se bazează pe o convingere interioară dobândită prin înțelegere, prin prezentarea către sine a unor argumente logice și perfect întemeiate, la care nu se putuse gândi cu mintea sa, ci pe cedarea în fața unei forțe agresive evident mult superioare și discreționare, ce era în pragul demolării sale complete (Din spusele unora şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut.), Domnul Dumnezeu are o reacție ciudată, care se poate întâlni și la animalele care, atunci când nu își pot manifesta furia asupra celui care a fost sursa acestor ”sentimente”, se descarcă pe cei mai slabi și nevinovați, anume ia la șuturi pe cei trei prieteni care se străduiseră din greu până atunci să îl facă pe Iov să își admită ”greșeala”.

7. Iar după ce Domnul a rostit aceste cuvinte către Iov, a grăit către Elifaz din Teman: „Mânia Mea arde împotriva ta şi împotriva celor doi prieteni ai tăi, pentru că n-aţi vorbit de Mine aşa de drept, precum a vorbit robul Meu Iov.

– Dar le oferă ”mărinimos” o cale de ieșire și de ”iertare”, bucuros fiind că totuși omul nu a continuat să îi solicite adevărul asupra celor întâmplate și și-a admis ”greșeala” și a acceptat ”dovezile suficiente prezentate”.

8. Acum deci luaţi şapte viţei şi şapte berbeci şi duceţi-vă la robul Meu Iov şi aduceţi-le, pentru voi, ardere de tot; iar robul Meu Iov să se roage pentru voi; din dragoste pentru el, voi fi îngăduitor, ca să nu Mă port cu voi după nebunia voastră, întrucât n-aţi vorbit despre Mine aşa de drept cum a vorbit robul Meu Iov”.

– Și, ca să îți răspund la întrebare, este cu adevărat surprinzător, chiar uluitor modul în care sunt prezentate lucrurile în continuare.

10. Şi Domnul l-a pus pe Iov iarăşi în starea lui de la început, după ce s-a rugat pentru prieteni, şi i-a întors îndoit tot ce avusese mai înainte.
11. Şi Dumnezeu a binecuvântat sfârşitul vieţii lui Iov mai bogat decât începutul ei, şi el a strâns paisprezece mii de oi, şase mii de cămile, o mie de perechi de boi şi o mie de asine.
12. Şi a avut şapte fii şi trei fiice.

– Putem observa cu ușurință că pentru Domnul Dumnezeu, omorârea fiilor și fiicelor pe care Iov le-a avut la începutul pariului său cu Satan sunt acum echivalate cu ”dăruirea” unui număr mai mare de copii, ceea ce ne arată că pentru Dumnezeu este perfect echivalent numărul unor copii, adică a unor ființe vii, pe care îi vede ca niște ”obiecte”, pe care le poți înlocui oricând, în cazul stricării sau distrugerii lor, cu altele ”nou întocmite”.

–             Corect, șopti fata. Și ce ne spun nouă toate aceasta?

–             Că Domnul Dumnezeu nu are nici cel mai mic habar de ceea ce înseamnă emoția și afecțiunea nu doar umană, ci cea specifică oricărei ființe vii. Nu are nici cea mai mică idee de ce leagă un tată de fiul său, de ceea ce se numește sentiment și empatie. Că este doar o brută puternică, posesoare de tehnologie și unui fel special de gândire, dar care nu are nici cea mai mică legătură cu viul. Nu știe și nu înțelege că fiecare ființă este absolut unică, că totalitatea reprezentată de o persoană este irepetabilă și că nu poate fi nici echivalată cu o altă ființă și nici înlocuită cu orice altceva în cazul dispariției, lucru cunoscut de orice părinte.

Îmi este evident că perorează niște cuvinte care nu au niciun înțeles pentru sine, nerealizând situația ridicolă în care se situează, și pe care o ”simte” oarecum atunci când omul îndrăznește să îi răspundă logic la răcnetele sale, în care face doar paradă de puterea pe care se bazează. Ciudat mi se pare însă că face tot timpul atâta caz și o asemenea paradă de principii și afecțiune, când este evident pentru oricine că relațiile sale sunt doar de putere, în care își urmărește interesele proprii aflate în totală contradicție cu ale omului, și de o nepăsare totală față de corectitudine și de interesul celuilalt.

–             Da, din păcate o concluzie la care au ajuns mai mulți de-a lungul timpului, și pentru care, în cazul în care au îndrăznit să o afirme cu voce tare, au plătit amarnic, chiar cu prețul vieții.

 

Tucker: The Man and His Dream (Tucker: omul și visul său 1988)

”Știi, Tucker, când am început această colaborare nu am vrut decât să câștig bani. De unde era să știu că mă voi molipsi de visele tale…” îi spune unchiul Abe celui care a vrut să producă un automobil dotat cu centuri de siguranță, frâne cu discuri, injectoare și alte chestii SF pentru un timp în care oamenii își tăiau  capetele la prima frână mai tare de sticla parbrizului.

”Punerea centurilor de siguranță induce ideea că automobilul nu este sigur”, spune tranșant șeful fabricii, fost numărul 2 al gigantului auto din Detroit, care se vedea acum amenințat de formele aerodinamice ale automobilului ce gonea cu 160 km/oră cu ajutorul unui motor de elicopter montat în partea din spate. Corectă observație, fix la fel ca aceea că rugăciunea ”Tatăl nostru” induce ideea că Domnul Dumnezeu este preocupat să ducă omul în ispită, ceea ce nu prea dă bine la imaginea de bunătate pe care tot încearcă să i-o acrediteze de milenii preasfinții reprezentanți.

Progresul generat de niște minți deosebite, complet atipice în lumea oilor cuvântătoare, nu poate deveni realitate în lupta cu clișeele și interesele de moment ale unora care la un moment dat s-au confruntat cu aceleași forțe iraționale ce controlează psihicul omenesc.  Lângă faptul că dacă scrie în revistă totul e adevărat și dacă se spune la radio este deja dovedit, încercarea unui individ de a ține piept unui sistem național în care abuzul și calomnia nu mai pot fi excedate decât de ”investigațiile” și ”anchetele” oficiale reprezintă un lait-motiv care poate fi observat încă din zorii umanității.

De fiecare dată privim cu ”surprindere” la aceeași poveste: cum oamenii țin cu dinții de ”tradiția” care le-a fost băgată pe gât în același mod cu mult timp înainte, acum aceasta fiind ”norma” iar noul reprezentând ”pericolul satanic”, indiferent dacă e vorba de a înțelege că Pământul este rotund și se rotește în jurul Soarelui sau dacă sângele circulă prin vene, sau că neuronii sunt interconexați. După ce îi scuipă, umilesc și sfâșie pe mesagerii acestor schimbări, aceștia intră în legendă, unde vor fi apreciați și la care se vor închina pe mai departe, cântându-i și cinstindu-i în imnuri de slavă. Un comportament de tip ”clișeu” pe care umanitatea îl repetă continuu de milenii, fără să dea semne că înțelege ceva sau că s-a săturat de repetarea mecanică a tuturor acestor patternuri iraționale care ne mențin dintotdeauna în starea larvară în care ne zbatem încă de la Adam și Eva.

Nume mari care încep să ”vadă” dincolo de propaganda oficială care ni se aruncă continuu în ochi legată de mitul conducătorului bun și care decid să spună ceva umanității, bineînțeles sub forma ”literară” a unei povești vizuale în acest caz, se reunesc în această capodoperă semnată de FF Coppola, și avertizează că umanitatea se află încă în stadiul în care nu este în stare să se uite pe geam pentru a vedea realitatea obiectivă, preferând să privească la ”realitatea” confecționată de cuvintele noastre.