Now Reading
Stresul psihic şi tulburările de adaptare

Stresul psihic şi tulburările de adaptare

Avatar photo

„Întreaga civilizaţie reprezintă efortul, atât de asimilare, de transformare a naturii potrivit aspiraţiilor şi trebuinţelor societăţii, ale umanităţii şi ale individului, cât şi grija de a asigura acomodarea individului, a personalităţii la natura şi la exigenţele societăţii. În acest context se ivesc numeroase conflicte şi contradicţii; în focul lor, ca într-un furnal, se forjează, se realizează şi se definitivează personalitatea omului; sacrificăm şi înmormântăm unele dorinţe, spre a salva altele,” (Vasile Pavelcu, Invitaţie la cunoaşterea de sine,).

Adaptarea este o dublă mişcare: de asimilare (care este un anumit fel de a aborda realitatea) şi de acomodare (care este un anumit fel de a utiliza schemele de comportament anteriore elaborate în raport cu situaţia actuală).

Conceptul de stres are mai multe semnificaţii, în funcţie de  accentul pus pe factorii care îl produc, pe răspunsul organismului la agresiune (acesta fiind la rândul său, organic şi psihic) sau pe interacţiunea dintre factorii de stres şi răspuns.

  1. Din perspectiva factorilor stresanţi stresul este un ansamblu de stimuli fizici, psihici sau sociali care prin complexitatea, intensitatea sau durata lor de acţiune pun organismul într-o stare de tensiune caracteristică.
  2. Din perspectiva răspunsului faţă de factorii aversivi stresul este însuşii reacţia organismului, starea de tensiune prin care acesta îşi mobilizează toate resursele de apărare pentru a face faţă agresiunii.
  3. Din perspectiva interacţiunii dintre situaţia agresivă şi răspuns, stresul este ansamblul de reacţii psihice generat de confruntarea persoanei cu situaţia şi produs de discrepanţa percepută subiectiv între solicitările acesteia şi capacităţile individului de a le răspunde.

Stresul este un fenomen psihic, un ansamblu de reacţii emoţionale, cognitive şi comportamentale care rezultă din trăirea subiectivă a interacţiunii individului uman cu factorii agresivi de natură psihologică şi psihosocială.

Stresul psihic se deosebeşte de cel organic (sistemic) prin particularităţile calitative ale agenţilor agresivi, prin modul lor diferit de intervenţie şi prin substratul asupra căruia acţionează.

Stresul psihic este rezultatul interacţiunii subiectului cu situaţia, un efect al combinării caracteristicilor obiective ale factorilor aversivi cu semnificaţiile subiective asociate lor.  Cu excepţia stimulilor universal agresivi care pun în pericol viaţa sau se apropie de limitele superioare ale toleranţei organismului, mai importantă decât natura obiectivă a strsorului este semnificaţia subiectivă care îi este atribuită de către individ.

Stresul psihic are un caracter primar atunci când este rezultatul unei agresiuni recepţionate direct în sfera psihică şi, un caracter secundar când este o reacţie de însuşire a unui stres biologic conştientizat (căruia raţiunea îi dă o semnificaţie ameninţătoare).

Drept urmare, nu există un stres exclusiv psihic chiar dacă stimulii sunt psihosociali, după cum nici stresul biologic nu se limitează la efectele sale fiziologice deşi este iniţiat de stresori fizici. Starea de stres antrenează întregul organism încă de la începutul agresiunii şi în  doar ordinea de angajare a componentelor sale este diferită, psiho-somatică (în stresul psihic primar) şi somato-psihică(în stresul sistemic). Configuraţia răspunsurilor care variază de la o situaţie la alta face ca în prim plan să apară uneori răspunsurile psihice, alteori în cele fiziologice. Organismul uman este o unitate psihofiziologică şi dacă în condiţii normale nu există viaţă mentală fără viaţă organică (reciproca nefiind neapărat valabilă), în situaţiile speciale, şi cu atât mai mult în cele extreme, întregul sistem psihosomatic reacţionează unitar. Răspunsurile la situaţiile stresante mobilizează fiinţa umană în integritatea ei şi conduc, fie la adaptare şi restabilirea echilibrului funcţional, fie la eşecul temporar sau cronic al efortului adaptativ.

Pe lângă reacţiile orientate asupra realităţii, în situaţiile în care nu are soluţii individul face apel la anumite mecanisme psihice de apărare menite să gestioneze conflictul emoţional şi să blocheze efectele distructive ale tensiunii psihice. Reacţiile de apărare sunt reacţii defensive primare prin care o situaţie ce nu poate fi controlată prin mijloace directe este deformată subiectiv. Incapabil să stăpânească în plan acţional datele obiective subiectul îşi modifică propria interioritate, percepţia sa asupra realităţii fiind cu atât mai distorsionată, cu cât ameninţarea devine mai puternică. Reacţiile de apărare constau în reevaluări ale realităţii obiective prin care situaţia problematică este resemnificată dintr-o perspectivă acceptabilă pentru subiect, menită să-l protejeze de consecinţele destabilizatoare ale unui stres excesiv.

Mecanismele de apărare sunt procese psihice inconştiente sau semiconştiente care protejează individul de anxietate, constituind mediatori ai reacţiei sale la conflictele emoţionale şi la factorii de stres interni sau externi. Din punctul de vedere al psihanaliştilor apărarea prin aceste mecanisme intervine în situaţiile care sunt dezagreabile persoanei pentru că-i activează reprezentări, idei, amintiri, fantasme, legate toate de pulsiuni inconştiente interzise.

Psihologia cognitivă redefineşte mecanismele de apărare din perspectiva procesării informaţiei, considerându-le proceduri cognitive însuşite prin învăţare (în mod conştient). Funcţionând post-cognitiv în manieră semiautomată sau automată, ele constituie modalităţi specifice de prelucrare a informaţiei care urmăresc diminuarea reacţiei personale la stres şi nu reducerea stresului însuşi  prin acţiune asupra agenţilor care îl produc.

În ansamblul lor, reacţiile adaptative de stres reduc conflictul şi restabilesc homeostazia psihică prin stăpânirea pericolelor interne şi externe sau, cel puţin, protejează temporar individul de anxietatea produsă de factorii agresivi. Prin intermediul lor adaptarea se afirmă ca o capacitate de utilizare a resurselor psihologice şi psihosociale în scopul prevenirii sau controlării stresului.

Tulburările de adaptare constau într-un ansamblu de simptome emoţionale şi comportamentale apărute ca răspuns la stresori psihosociali identificabili.

În funcţie de manifestările predominante tulburările de adaptare sunt:

  • cu dispoziţie prevalent depresivă  ( suferinţă morală, deprimare, sentimente de vinovăţie şi disperare, plâns);
  • cu dispoziţie prevalent anxioasă ( nelinişte, agitaţie, nervozitate, frică şi panică);
  • cu dispoziţie mixtă anxioasă şi depresivă  (combinaţie de depresie şi anxietate);
  • cu perturbare de conduită ( violarea drepturilor altora, încălcarea regulilor sau a normelor sociale majore corespunzătoare vârstei – chiulul, vandalism, etc.);
  • cu perturbare mixtă a emoţiilor şi conduitei ( intense simptome emoţionale depresive şi anxioase, ca şi perturbări de conduită);
  • nespecificate ( acuze somatice, izolare socială, inhibiţie în activitatea profesională sau şcolară, apărută în legătură cu stresori psihosociali identificabili şi care nu sunt clasificabile ca subtipuri specifice de tulburări adaptative.

Dacă simptomele persistă timp de 6 luni sau peste acest interval se poate considera că este vorba de o tulburare cronică de adaptare, specificare ce se aplică în cazul unor manifestări care apar ca răspuns la un stresor cronic  ( o condiţie medicală incapacitantă)sau la unul care are consecinţe persistente ( dificultăţi financiare).

Tulburările de adaptare sunt asociate cu un risc crescut de tentativă de suicid şi suicid complet, după cum pot complica evoluţia unor boli organice în curs prin reducerea complicaţiei la tratament sau mărirea duratei de spitalizare.

Tulburările de adaptare pot surveni la orice grupă de vârstă şi afectează în egală măsură bărbaţii şi femeile. Persoanele cu circumstanţe de viaţă dezavantajoase, care se confruntă cu stresori numeroşi, prezintă un risc crescut. Procentajul indivizilor în tratament ambulatoriu al sănătăţii mintale cu diagnosticul principal de tulburare de adaptare merge de la aproximativ 5%, la 20% , dar cifra creşte prin adugarea celor care prezintă tulburare de adaptare ca diagnostic secundar, asociat altor tablouri clinice dominante.

Principala problemă în aprecierea unor manifestări drept tulburări  de adaptare ţin de dificultatea diferenţierii lor, în primul rând de tulburările de personalitate care sunt frecvent exacerbate de stres, dar care prin particularităţii sunt diagnosticate ca atare. De asemenea se impune distincţia de celelalte tulburări clinice care prin natura lor reduc nivelul global de funcţionare a individului. Principalul reper în diagnosticul diferenţial îl constituie răspunsul la un stresor indentificabil şi care nu satisface criteriile pentru tulburările specificate pe axele I şi II din DSM.

Vă prezint în continuare cazul doamnei I.I .

Doamna I.I. este o femeie de 42 de ani este căsătorită are doi copii – un băieţel de 8 ani şi o fetiţă de 3 ani  . Mi-a relatat:

 ,, – Sunt recepţioneră la un cămin de nefamilişti din oraş, lucrez în ture 12 cu 24.  Eu trebuie să fac totul în casă singură  am grijă de copii , gătesc, fac curăţenie, fac temele cu băiatul. Soţul meu este  şofer pe microbuz, lucrează de dimineaţa până seara.

Am deseori conflicte cu soţul meu din cauza timpului îndelungat petrecut la serviciu , şi foarte puţin timp petrecut în familie. La serviciu rareori  îndrăznesc  să fac schimb de tură cu vreo colegă ( se întâmplă  dacă unul din copii este bolnav).

Observând-o agitată, am rugat-o pe doamna I.I să rezolve cei 84 de itemi ai Chestionarului de evaluare a nivelului de stres – J, Abraham.

În urma  rezolvării acestui chestionar doamna I.I a obţinut un scor total de 191 de puncte ceea ce reprezintă un nivel mediu de stres. Factorii la nivelul cărora se remarcă tensiune sunt:

Factorul de administrare a timpului ( AT) – cu 39 puncte, factorul relaţii interpersonale

( RI) cu 38 puncte şi factorul prejudicierea Eului ( PE) cu 37 puncte.

Punctajele ridicate  la   trei factori: de administrare a timpului,  de relaţii interpersonale şi prejudicierea Eului reflectă lipsa  unui timp pus la dispoziţie, lipsa intimităţii şi absenţei de timp pentru ea însuşi, renunţarea la afirmarea propriilor opinii şi imposibilităţii de a vorbi cu cineva apropiat despre probleme personale au condus la stresul acestei femei.

Pentru a observa cum îşi organizează timpul am rugat-o pe doamna I .I să rezolve cei 80 de itemi ai Chestionarului de investigare a experienţei subiective a timpului.

În urma  rezolvării acestui chestionar doamna I.I a obţinut  la factorul trăirea presiunii timpului prezent  ( TPTP), subfactorul flexibilitate  cu 33 de puncte cea ce arată o flexibilitate adaptativă la limită. Rigiditate medie

Punctajele obţinute la ceilalţii factorii şi sufactorii  reflectă faptul că această persoană face totul la limita timpului

Pentru  reduce stresul i-am recomandat doamnei I.I:

1.Relaxarea – tehnică psihoterapeutică şi autoinformativă care urmăreşte detensionarea unei detensionării musculare  şi nervoase având ca efect un repaus cât mai eficient, economisirea energiei fizice şi psihice, creşterea rezistenţei la stres a organismului sau diminuarea efectelor acestuia, odată instalat.

Relaxarea este o condiţie prealabilă oricărui tip de antrenament psihologic datorită efectelor pe care le produce asupra activităţii psihice. Ea produce:

  • descentralizare, prin care reduc sau elimină unele stări afective negative sau unele senzaţii neplăcute ( teamă, durere);
  • tonificare prin nivelul de activitate energetică devine ceva mai ridicat decât cel obişnuit;
  • mobilizare – prin care se intensifică forţele fizice şi psihice până la nivelul de activitate optim şi se direcţionează aceste forţe către scopul propus.

2.Reguli personale – constau în formulări legate de idealurile morale, comportamentale în grup, învăţarea şi autoformarea, raporturile cu cei din jur. Regulile pot avea o nuanţă imperativă, sau de angajament.

3.Pogramul personal  – constituie un mijloc de organizare şi disciplinare a existenţei, de perfecţionare morală a individului, de utilizare raţională a timpului şi evitare a exceselor generatoare de stres. Planificarea existenţei personale, fixează raporturi rezonabile între muncă şi odihnă, ierarhizează obiectivele, le eşalonează în timp şi raţionalizează eforturile individului în funcţie de ele. Prin ordonarea vieţii şi activităţii programul personal contribuie la obţinerea unei stări emoţionale pozitive, iar prin evitarea unui stres excesiv, protejează starea de sănătate.

Concluzie. Am dorit sa evidenţiez în acest articol cum stresul psihic şi tulburările de adaptare  pot influenţa viaţa omului de zi cu zi.

 

Bibliografie

  1. Vasile Pavelcu, Invitaţie la cunoaşterea de sine, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970;
  2. Irina – Anca Tănăsescu , Introducere în tehnicile proiective, Editura Argument, 2008.

 

 

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top