Citești
Îmi este teamă de suferință și abandon

Îmi este teamă de suferință și abandon

Am avut câteva relații de cuplu care au eșuat. Iar în urma lor am rămas cu o teamă de suferință și abandon care acum mă ține într-o zonă de siguranță. În care nici măcar nu mai încerc să caut un partener.

Citește și:

Am trăit într-o relație toxică. E timpul să te părăsesc!

Cum să scapi singură de singurătate

Este foarte greu să îți recunoști ție o teamă

Am depășit cu greu încheierile de relație. Cu traume și suferință. Odată pentru că am ales foarte prost partenerii, apoi pentru că nu m-am abținut de la proiecții. Tipic feminin.

Am ales scenarita în favoarea realității. Iar când castelul din cărți de joc s-a prăbușit, am realizat că nu pot repara singură o relație, în special când am ales să nu văd adevărul.

Cele mai toxice relații pentru mine sunt cele în care nepotrivirea noastră este subtilă. Atunci când semnele sunt evidente și la vedere este simplu pentru toată lumea.

Dar cum într-o primă etapă alegem să ne arătăm cea mai bună versiune a noastră, greu vedem că ceva ar fi în neregulă. Iar după etapa aceasta, odată ce m-am și îndrăgostit, îmi e cu atât mai greu să mă detașez.

Pentru că nu mă aștept ca partenerul să fie perfect și atunci îi găsesc scuze. Încerc să fiu înțelegătoare. Încerc să nu fiu/par paranoică. Și aștept cuminte momentul în care mă dau cu capul de pragul de sus.

Când constat că sunt nefericită în cuplul respectiv și trebuie să plec. Ușor de zis. Când trebuie să renunți la o relație, te lupți cu tine și cu ceea ce simți.

Te gândești să îi mai dai șanse, să mai negociezi, să cauți o cale de rezolvare. Abia târziu, epuizată, pot pleca. Uneori, prea târziu. Iar dacă partenerul este cel care pleacă, cu atât mai greu depășești respingerea. Faptul că ți-a transmis că nu corespunzi.

Da, pe termen lung, este mai bine pentru tine. Cine își dorește să fie „tolerat” într-o relație? Și cum ar putea fi vorba despre o relație fericită în acești termeni? Dar, pe moment, este extrem de dureros.

În urma relațiilor mele mi s-a accentuat teama de abandon. La origini, am căpătat-o de pe la tata care a plecat când eu aveam 8 ani.

Nu s-a obosit să își ia la revedere și a revenit, dintr-o întâmplare, 15 ani mai târziu. Fără scuze sau recuperări de timp, de afecțiune, de comunicare.

A revenit precum un membru distant al familiei, cu care schimb câteva vorbe la telefon ocazional. În mare parte, pentru că eu simt nevoia.

Când mi-am încheiat relațiile, chiar dacă a fost decizia mea, tot abandonată m-am simțit. Am simțit că am eșuat. Că poate, dacă aș fi fost mai bună, mai valoroasă, relația ar fi mers.

Desigur, în timp, rațiunea a revenit la locul ei și am putut aprecia corect realitatea. Dar imediat după despărțire mi s-au activat toate vulnerabilitățile și mi-a fost greu să le gestionez. La fel de greu mi-a fost și să-mi accept suferința.

 

Încerc să fiu alături de mine

Am reușit de câțiva ani să mă reechilibrez. Sunt independentă, muncesc mult, ies cu prietenii, am o viață destul de activă. Și sunt singură.

Pentru că, deși mi-a fost greu să recunosc, îmi este teamă de eșec. De suferința provocată de o relație care se încheie, care nu funcționează, care te dezamăgește. Îmi este teamă de un nou abandon.

În consecință, altă idee mai deșteaptă nu am avut decât să nici nu mai încerc să intru în vreo relație. Am cunoscut oameni care mi-au plăcut, am întâlnit bărbați pe care mi-ar fi plăcut să îi descopăr mai mult, dar m-am blocat.

Mi-am spus că mă voi îndrăgosti iar ca o fraieră și voi ajunge să sufăr. Cumva, am concluzionat că voi alege la fel de prost și mai bine nici nu încerc. Și am greșit.

Deși nu este cel mai plăcut sentiment din lume, suferința face și ea parte din viața noastră. Nu o putem evita, dar nici nu putem evita să trăim în speranța că astfel, vom fi protejați.

Acum două luni am cunoscut pe cineva și am hotărât să încerc, din nou, să am o relație.

Recunosc, pauza îmi dă și un oarecare handicap pentru că m-am obișnuit prea mult singură. Dar nu este un lucru rău, pentru că în felul acesta am la ce să revin în caz că deznodământul nu va fi cel scontat.

Și totuși, pentru prima dată după mult timp, accept riscul unei posibile suferințe și totodată îmi spun „și dacă nu va fi așa”?

NOTA REDACȚIEI: Publicăm aceste confesiuni de la cititorii noștri sub protecția anonimatului, schimbând numele și deseori și inițialele numelor. Invităm la un limbaj civilizat în comentarii, și la lipsa etichetelor și a judecăților morale. Vrem să evidențiem că experiențele umane sunt complexe și că nu există alb și negru, că deseori situația duce la o un comportament sau altul. Le mulțumim celor care au acceptat să povestească.

Foto: 123rf.com

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

Vezi comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top