Now Reading
Mama mi-a spus toată viața că nu merit nimic

Mama mi-a spus toată viața că nu merit nimic

Revista Psychologies

Încă de mică mama îmi spunea că nu merit nimic. Dacă plângeam, jucam teatru. Dacă luam o notă mare, sigur am copiat. Dacă cineva îmi spunea că sunt drăguță, eram o destrăbălată care cerea atenție. O urăsc? Nu mai mult decât pe mine…

Citește și:

Tată meu a fost alcoolic, dar l-am iubit enorm. Dar efectele acestei copilării asupra vieţii mele amoroase se resimt ca undele unui seism

Mama m-a bătut toată copilăria şi adolescenţa. Azi sunt anxios şi încrederea în mine e praf

Aveam 8 ani…

Când i-am pregătit mamei o felicitare de 8 martie. Era un desen drăguț cu multe flori și fluturi, pe care voiam să i-o dau cadou. Deși îmi era teamă de propria mamă, scrisesem pe ea „te iubesc”.

Mă gândeam că dacă va înțelege că eu o iubesc, poate mă va iubi și ea…

Din păcate, mama a găsit felicitarea în ghiozdanul meu, înainte de ziua în care urma să i-o dau, așa că mi-a dat o palmă urlând la mine că îmi arde de băieți.

Am încercat să îi spun printre lacrimi că pentru ea am desenat felicitarea, dar a continuat să urle și să mă pleznească. Eram o nenorocită, care în loc să își vadă de școală se îndrăgostea.

Nu m-a crezut că e pentru ea. Mi-a spus că sunt minciuni ieftine și că merit să mă arunce în stradă pentru asta… Doar bunica a putut atunci să mă scoată din palmele ei. Noroc că era în vizită.

Tata ne-a părăsit când aveam 4 ani. Din nefericire (pentru ce am îndurat) eu fizic semăn cu el. Așadar, am rămas ca o reamintire constantă pentru mama că a fost părăsită. Pentru altă femeie. Mai mult, îmi spunea că sunt o piatră de moară.

Că nu trebuia să mă nască. Că el trebuia să rămână cu ea, dar la ce copil sunt, normal că a plecat. Am crescut știind că tata a plecat de lângă mama din cauza mea. Că se săturase de mine și nu mă putea suporta.

Din păcate, tata nu a mai apărut în viața mea ca să confirme sau infirme scenariul, decât prea târziu. Aveam deja 24 de ani când l-am revăzut.

 

Nu meriți nimic…

Asta auzeam cel mai des de la ea.

Mama era o fire irascibilă și orice ai fi făcut în preajma ei o deranja. Atunci când încercam să nu-i stau în cale urla la mine că o evit pentru că am ceva de ascuns.

Mă obliga să fac lecții în plus, chiar dacă nu aveam de făcut. Îmi spunea că altceva nu am voie, decât să învăț.

Țin minte și acum când aveam 9 ani și mama m-a găsit la desene animate când s-a întors de la piață. M-a bătut pentru că în loc să învăț stau și mă distrez. M-a acuzat că sunt leneșă și că în loc să fiu utilă prin casă, nu mă interesează decât distracția.

La scurt timp, s-a gândit să mă dea la vioară. Nu voiam, dar nu conta. A zis că dacă tot am timp liber, măcar să învăț ceva util. Am urât vioara toată viața.

Am urât lecțiile cu o profesoară mai aprigă decât mama, prietenă cu ea de altfel, care mă pleznea cu arcușul peste degete când greșeam. Doar știa de la mama că sunt un copil groaznic… Și evident, avea mână liberă la pedepse. Erau chiar recomandate.

În clasa a opta am fost la olimpiada de matematică. Am luat locul trei. Acasă, am mâncat bătaie că am făcut-o de râs. Că era evident că nu învăț. Dacă învățam, aș fi fost prima.

Timp de două săptămâni am fost obligată să fac exerciții la matematică fără întrerupere, până noaptea când îmi permitea să mă culc.

Tot atunci a fost prima dată când m-am tăiat cu lama pe picior. Trebuia să mă pedepsesc singură, să simt durerea. Aș fi preferat să mor, dar îmi era prea teamă.

Cumva, mă gândeam ce mi-ar fi făcut mama dacă reușeam să supraviețuiesc… Așa că am continuat să mă automutilez. Să încerc să simt ceva, sau să nu mai simt nimic.

 

Nu aveam voie să fiu cochetă

Adolescența a fost poate cea mai dificilă perioadă. Vedeam colegele mele cum se îmbracă și cum se aranjează. Păreau toate atât de drăguțe și de vesele…

Eu rămâneam deseori în bancă și în pauze. Îmi era frică să râd cu ele, să ies în pauze… că află mama și mă pedepsește.

Eram acolo ca să învăț, atât. Și da, eram prima din clasă. Totodată și ciudata clasei la care se uitau toți ca la o curiozitate.

Eram îmbrăcată ca la pension, cu fuste până în pământ și cămăși bărbătești încheiate până la gât. Nu aveam voie să am prieteni sau să ies din casă să socializez.

Aveam în schimb un coleg care învăța la fel de bine ca mine. Mergeam amândoi la olimpiade. El se purta drăguț cu mine și uneori chiar râdeam împreună.

Eram deja clasa a XI-a când m-a invitat la un suc. Am întrebat-o pe mama dacă pot ieși. Mare greșeală. M-a întrebat dacă am chef de sex în loc să învăț. Evident, a urmat o bătaie. Ca să știu ce merit și data viitoare „când am chef de sex”.

See Also

Mama a fost pentru mine un călău. Nu știu dacă o urăsc. M-a învățat atât de bine să mă urăsc pe mine, încât nu știu dacă mai am loc să o urăsc și pe ea.

A murit într-un accident de mașină când aveam 24 de ani. Am plâns, dar am simțit o eliberare. Ca și cum un nor negru din preajma mea s-ar fi spulberat. Apoi am simțit vină.

Ce fel de copil sunt dacă nu sufăr când își pierde părintele? Dar sufeream… În mod absurd, chiar dacă mama era un agresor, m-am obișnuit să fiu agresată. Nu știam altfel.

La înmormântare a apărut și tata. A plâns. Nu pentru ea, pentru mine. După ce am povestit pe scurt o viață de om. Și-a cerut iertare că m-a părăsit… dar nu credea că voi avea așa o viață.

Tot tata mi-a găsit și primul psiholog. Abia acum, după 10 ani de terapie, încerc să îmi trăiesc viața altfel.

Pot să îmi controlez depresia și nu mai recurg la automutilare. Am avut două tentative de suicid, dar sunt în urma mea acum.

Trăiesc singură, dar am adoptat doi căței de care am grijă. Îi iubesc așa cum mi-aș fi dorit să mă iubească mama. Învăț, treptat, că poate și eu merit. Cei doi căței sunt primii care m-au învățat că pot fi iubită. Le sunt recunoscătoare. Nu știam ce minunat te poți simți atunci când ești iubit necondiționat.

Tata este încă prezent. Nu e foarte îndemânatic în a-și arăta sentimentele, dar cred că vrea să se revanșeze pentru anii în care a lipsit. Măcar simt că îmi vrea binele.

Și, deși pentru mine a fost crunt, înțeleg de ce a plecat. E blând, clam, răbdător… nu putea să supraviețuiască cu maică-mea.

Țin minte și acum, la câteva luni după ce am început terapia, care a fost primul moment în care am început să mă eliberez treptat de trecut: cel în care am rupt vioara de un perete…

De M. V.

NOTA REDACȚIEI: Publicăm aceste confesiuni de la cititorii noștri sub protecția anonimatului, schimbând numele și deseori și inițialele numelor. Invităm la un limbaj civilizat în comentarii, și la lipsa etichetelor și a judecăților morale. Vrem să evidențiem că experiențele umane sunt complexe și că nu există alb și negru, că deseori situația duce la o un comportament sau altul. Le mulțumim celor care au acceptat să povestească.

Foto: shutterstock.com

 

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top