Citești
Să devii femeia visurilor lui e o lamă cu două tăișuri…

Să devii femeia visurilor lui e o lamă cu două tăișuri…

La început m-am bucurat să aud că sunt tot ce își dorea de la o femeie. Apoi m-am trezit că fac eforturi imense să rămân femeia visurilor lui. Mare prostie am făcut.

Citește și:

Despărțire: Nu am mai făcut față problemelor ei, așa că am plecat. Dar acum nu mai pot scăpa de fosta iubită…

Am fost amantă și nu regret. Încă îmi e prieten bun.

Mereu atentă la prima impresie

Ca orice femeie, îmi doresc să fac o impresie cât mai bună, în special atunci când un bărbat îmi place. Iar ca orice persoană, indiferent de sex, la primele întâlniri arăt cea mai bună variantă a mea.

Inconștient, nu îmi propun să induc în eroare, dar este un mod în care intru automat, dacă îmi doresc să creez o bună impresie. Este și firesc să fii deschis, amabil, etc., cu persoanele pe care abia le cunoști, nu?

Evident, atunci când intimitatea crește, îți permiți o atitudine mai relaxată, nu îți mai este teamă de etichetare, că doar, omul te cunoaște deja…

L-am întâlnit pe Adrian la un eveniment social. Era o cină festivă organizată de oameni din domeniul în care lucrez și la care, vrei nu vrei, participi pentru a socializa cu contactele business.

Cum astfel de întâlniri marchează inclusiv posibile viitoare colaborări, evident ești „your best self”. Iar eu asta am fost. Îmbrăcată într-o rochie neagră decentă (dacă ar fi după mine nu aș ieși din jeans…), coafură îngrijită (de felul meu mă ciufulesc și sunt relaxată în privința părului), iar conversația undeva între politețe, reținere și multă precauție.

Pentru mine este un soi de socializare forțată, dar nu am scăpare niciodată, având în vedere că sunt director de vânzări. Iar acolo l-am cunoscut în persoană pe Adrian, care este un soi de legendă în domeniu.

Admirat, considerat a avea una dintre cele mai de succes afaceri, era cunoscut ca o persoană rezervată care rareori se afișează în public. Iar eu îmi doream un contract, evident. Dar când l-am văzut, chiar dacă îl știam din câteva fotografii, contractul a trecut pe plan secundar. Mi-a plăcut foarte tare.

L-am studiat puțin de la distanță și îmi plăcea stilul rezervat, carismatic-decent, și timbrul vocii care cumva răzbătea prin mulțime. O fi fost dragoste la prima vedere, dar cum nu cred în acest clișeu, aș zice că a fost atracție. Spre bucuria mea, reciprocă.

Am conversat puțin despre firmă și afaceri, iar despre oportunități nu m-a lăsat să vorbesc întrucât mi-a propus să ne vedem la un prânz zilele următoare și să detaliem. Am acceptat bucuroasă.

Apoi am vorbit despre nimicuri, hobby-uri, preferințe muzicale, timp liber și alte fleacuri pe care le schimbi cu cineva pe care abia ai cunoscut.

A fost minunat și a rămas minunat o vreme, pentru că ne-am cuplat destul de repde. Iar să auzi că ești exact ce și-a dorit de la un bărbat pe care îl admiri este extraordinar. Cel puțin, așa mă simțeam eu.

 

Când el ți se pare perfect…

Adrian era o sursă de inspirație pentru mine la nivel profesional. Realizaze extrem de multe, avea o intuiție excelentă, era sigur pe el și aveam multe de învățat.

Din păcate, foarte curând, l-am suit pe un piedestal și mi se părea pur și simplu perfect. Iar atunci am început să resimt teama. Că l-aș pierde. Că nu sunt suficient de bună.

Mă trezeam că mă studiez în oglindă mai mult decât de obicei, îmi căutam unghiurile din care sunt mai atrăgătoare, îmi studiam expresiile faciale. Voiam să par sofisticată. Acesta este adevărul.

La fel de adevărat este că și el se aștepta să fiu. Înțelegeam din poveștile lui și din comportament ce îi place.

Atunci când îmi făcea un compliment, luam aminte să reproduc situația pe cât posibil. Pentru că îi era pe plac. Dacă nu îi plăcea ceva, mă privea de parcă fac o glumă proastă.

Când m-a văzut citind cărți polițiste a râs de mine că citesc prostii. Și că nu am nimic de învățat din ele. Aș putea la fel de bine să văd seriale la TV.

I-am dat dreptate. O femeie rafinată, nu citește așa ceva. Chiar dacă îmi plăceau, m-am simțit suficient de rușinată cu acest hobby încât să renunț la el. Cel puțin în prezența lui.

Iar de aici, a început o listă întreagă cu renunțări. Femeile stilate poartă tocuri. El fiind înalt, nu avea nicio problemă cu femeile pe tocuri. Eu am renunțat la încălțămintea sport, la pantofii „Oxford” și am luat tocurile la rând, când mă întâlneam cu el. Dar nu numai.

Voiam să devin femeia pe care el o admiră. Purtam rochii mai des, aveam grijă să îmi stea bine părul, machiajul să nu fie strident și nici haotic pe fața mea. Îmi era teamă să fiu imperfectă. Îmi era teamă să fiu eu, de fapt. Dar din fericire m-am trezit din vis (sau coșmar, cum vreți).

 

Eu nu eram nicăieri în ecuație

Am fost plecați într-o excursie timp de câteva zile. Pe cât de mult mă bucuram să fim împreună, pe atât de dificil mi-a fost să mă controlez tot timpul. Ajunsesem atât de stresată, încât mă tot întreba ce am.

Și culmea, cu toată străduința mea, tot îmi atrăgea atenția din când în când. Să port o rochie albă, că se potrivește. Sau mai lungă. Sau cu tocurile de 11, nu de 8.

…Că nu e ok nuanța fondului de ten (aici chiar m-a pierdut…) sau că e bine la întâlnirile cu amicii lui să păstrez o atitudine rezervată.

Mă prezenta peste tot ca fiind „partenera” lui. Probabil „iubita” suna prea intim. Așa, suna de puteam să avem și o plăcintărie împreună.

Și nu o făcea urât, sau jignitor… dar era suficient că o face. Că păream să nu corespund orice aș fi făcut. Că am nevoie de îmbunătățiri.

Atunci am realizat că nu pot face asta, dar că e și vina mea. Că nu am pus lucrurile la punct de la început. Că am ales să îl iubesc și admir pe el și am uitat să mă iubesc și admir pe mine. Așa cum sunt, cu încălțămintea sport, jeans, părul ciufulit și… probabil niște cearcăne de nesomn.

La întoarcere i-am spus că îl apreciez, că țin la el, dar că nu pot continua relația. I-am și înșirat motivele. Nu a fost prea elegant din partea mea… puteam să i le spun pe rând, la timpul potrivit. Dar am făcut-o.

Evident, atitudinea mea strica feng-shui-ul lui. Mi-a spus că e treaba mea că nu vreau să învăț. Că tot ce mi-a zis era spre binele meu.

I-am spus că e greșeala lui să creadă că el mă poate învăța să fiu eu însămi, dar că eu nu sunt genul „Stepford wives”. Nu a înțeles aluzia. Nu știa filmul. I-am zis că e o telenovelă de-a mea.

A fost genul de despărțire politicoasă și lipsită de orice sentimentalisme. Eu sunt o persoană decentă și reținută, dar cu el sunt convinsă că nu ar ieși nicio scenă.

Apoi mi-a picat fisa. Îmi inspira teamă în continuare. Teamă să nu gândească greșit despre mine… să nu îi pierd aprecierea. Când ne despărțeam!

Sincer, am încredere că pentru cineva, voi fi „femeia visurilor” exact așa cum sunt. Și nu voi mai încerca niciodată să devin una…

NOTA REDACȚIEI: Publicăm aceste confesiuni de la cititorii noștri sub protecția anonimatului, schimbând numele și deseori și inițialele numelor. Invităm la un limbaj civilizat în comentarii, și la lipsa etichetelor și a judecăților morale. Vrem să evidențiem că experiențele umane sunt complexe și că nu există alb și negru, că deseori situația duce la o un comportament sau altul. Le mulțumim celor care au acceptat să povestească.

Foto: 123rf.com

 

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

Vezi comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Sus
Prinde o reducere o dată în lună! Totul redus cu 30%
ABONAMENTE, CĂRȚI, EVENIMENTE
AGENDE PERSONALIZATE