Interviu cu Andreea Dragomir: despre oameni, vocație și puterea de a asculta

Ce te-a motivat să alegi această profesie și să lucrezi în mod direct cu oamenii?

Andreea Dragomir: Nu a fost o alegere, ci un curs firesc. Nu am fost niciodată altceva. Nu am vreo poveste cu reconversie profesională. Ori de câte ori descopeream ceva nou, util sau frumos, simțeam nevoia să dau mai departe. Nu mi-a trecut niciodată prin minte să păstrez doar pentru mine ceea ce învățam.

Pe site-ul meu, www.focuspeinima.ro, există un articol cu povestea primului meu workshop: într-un șanț cu mușețel am învățat copiii din sat să vadă printre gene particulele aurii din aer. 🙂 Eram eu însămi copil, nu mergeam încă la școală.

Privind în urmă, îmi dau seama că oamenii s-au adunat mereu firesc în jurul meu. Pentru povești, pentru joacă, pentru idei, pentru energie… nu stiu.

Nu am urmărit niciodată să fiu în centrul atenției. Dimpotrivă. Dar am înțeles, în timp, că există oameni care se simt bine în prezența mea și că acest lucru vine la pachet cu o responsabilitate. Astăzi încerc doar să onorez acest dar.

Din experiența ta, care consideri că este cea mai mare provocare pe care oamenii o întâmpină în dezvoltarea lor personală sau profesională?

A.D.: Cred că cel mai greu este să învingă inerția, „auto-sedarea”, amorțirea, traiul pe pilot automat. Altfel, nevoia de progres, de dezvoltare este înscrisă în ADN-ul nostru. Reușim însă să o anesteziem prin intoxicare cu informație junk, prin umplerea fiecărui spațiu, prin divertisment și diverse adicții.

Cum te asiguri că rămâi obiectiv și imparțial atunci când lucrezi cu clienții tăi, având în vedere diversitatea problemelor cu care se confruntă?

A.B.: Caut să-mi păstrez obiectivitatea printr-o combinație de prezență, ascultare activă și autoreflecție. Nu sunt atașată de vreun rezultat, nu există așa ceva. Există doar curiozitate în fața poveștii pe care și-o spune și mi-o spune clientul și a multiplelor posibilități pe care le avem.

Rolul meu este de a adresa întrebări, de a asculta – atât clientul, cât și ce se întâmplă în mine –, de a pune lumina diferit pe diverse părti ale povestii și de a vedea ce se întâmplă.

De multe ori, simpla ascultare ori simplul fapt de a fi în energia cuiva este vindecător și, uneori, suficient.

Există vreo tehnică sau abordare pe care o consideri esențială în munca ta și care ți-a adus cele mai multe reușite?

A.D.: Să mă educ să ascult cu adevărat.

Să-mi dau timp să aud, să reflectez, să nu mai mă grăbesc să vorbesc, să umplu tăcerile. Să-mi ascult vocea interioară, intuiția și să comunic, vorba ceea, ce mi se șoptește în cască. Nu are sens mereu pentru mine, dar am văzut adesea uimire și surpriză pe chipurile oamenilor.

Am căpătat multă încredere în proces și în ce știu și cine sunt, așa că acum, în sfârșit, pot spune că am înlocuit anxietatea întâlnirii cu un necunoscut cu deschiderea și curiozitatea.

Înainte aproape că aveam insomnii de stres: ce o să spun, ce o să fac, voi reuși să fiu de folos?  Voi face impresie bună?

Nu mai îmi pasă de aceste lucruri acum. Sau, cel puțin, nu atât de mult. Îmi doresc în continuare să servesc, să fiu de folos, dar am făcut mai mult loc pentru deschidere autentică, curajoasă, pentru vulnerabilitate și pentru încrederea că, orice ar veni spre mine, am resursele necesare să gestionez.

Mă rog zilnic pentru înțelepciune și claritate.

Cum te ocupi de stresul sau de emoțiile negative care pot apărea în urma sesiunilor cu clienții?

A.D.: Îmi cunosc limitele energetice și îmi organizez munca în acord cu ele: nu lucrez cu foarte mulți oameni într-o singură zi.

Mă supraîncarc la nivel energetic, iar supraîncărcarea duce la o avalanșă obositoare de flash-uri din timpul cursului sau al sesiunii, la dureri de cap, energie scăzută și, uneori, la stare de greată, de vomă. Pentru cei familiarizati cu Cheile genelor si Human Design, eu sunt Projector-energia unui Projector penetrează si elevează energiile celor din jur-uneori asta se simte fizic prin stările descrise mai sus. A fost minunat pentru mine să primesc această confirmare de la două sisteme (Gene Keys si Human Design) pentru ceva ce experimentam de o viată si care mi se părea o bizarerie a mea.

Cel mai repede îmi reîncarc bateriile în solitudine, în aer liber. Poate însemna să stau pur și simplu pe terasa de acasă, fără să fac nimic.

Pentru mine, igiena emoțională înseamnă pauze, solitudine, timp petrecut afară și zile dedicate doar activităților administrative sau de studiu.

Ce sfaturi ai pentru cineva care dorește să înceapă o carieră în domeniul tău?

A.D.: Există cursuri de formare, desigur, și sunt valoroase prin ceea ce oferă: informație validă și un spațiu structurat și sigur de exersare a unor abilități practice.

Dincolo de aceste formări, a fi trainer este clar o meserie vocațională, care cere câteva calități evidente:

• expertiză si experientă reale pe temele pe care doresc să profeseze
• dragostea față de oameni și interes real pentru poveștile lor;
• ușurința si plăcerea de a comunica cu oricine;
• empatie, aș zice un grad peste medie;
• o capacitate mare de învățare și de sinteză, pentru a putea da mai departe, simplificat și logic;
• carismă, un strop de magnetism.
• O voce bună. Sunt atât de importante vocea și dictia!

Unii sunt făcuți pentru asta, au daruri naturale. Alții trebuie să cultive conștient, cu răbdare și cu onestitate toate cele de mai sus.

Cel mai important sfat: expune-te. Lucrează cu oameni reali, ține cursuri, ateliere, chiar și gratuite la început. Sala de curs este cel mai bun profesor.

Ce resurse (cărți, cursuri, seminarii) recomanzi celor care doresc să se dezvolte în domeniul terapiei, coaching-ului, consultanței sau training-ului?

A.D.:Le recomand să citească, pe lângă bibliografia lor de specialitate, beletristică, romane și autobiografii.

Chiar recent citeam pe un grup comentariul unei doamne psiholog care spunea că nu citește beletristică, că este pierdere de timp, că ea alege doar „cărți de specialitate”. Mi-a părut rău pentru ea. Sper să se trezească într-o zi…

Uite, de exemplu: toată lumea citește Yalom. Ce îl face pe el atât de special ca psihoterapeut este faptul că a înțeles încă de la început că expertiza sa se va îmbogăți și nuanța prin intermediul filozofiei și al literaturii. A urmat cursuri serioase de filosofie și literatură, a citit și a scris mult și și-a păstrat umanitatea în orice context, evitând să devină un teoretician și un prizonier al unei metode terapeutice.

Mulți terapeuți disprețuiesc sau neglijează beletristica, din care pot învăța atât de multe despre sufletul uman și meandrele lui, despre relații și despre tot ce este omenesc – obiectul muncii lor.

N-aș merge la un terapeut care nu citește beletristică. Nu pot avea încredere într-un om cu mintea neexersată altfel decât în structurile rigide ale unor metode terapeutice.

Am întâlnit atât de mulți care nu citesc beletristică, încât chiar trebuie tras un semnal de alarmă. Fără ea și fără cultură generală putem învăța câte metode terapeutice vrem și putem bifa oricâte formări. Nu vom reuși altceva decât construcția rigidă a unei cuști din care nu ne mai poate scoate nimeni. Vom umbla cu patul lui Procust după noi, încercând să potrivim clientul la metodă.

Și al doilea sfat: trăiți în corp. Citiți mult, dar dați-vă voie și să trăiți experiențe diverse. Trăiți viața și de-a latul ei, nu numai de-a lungul.

Mulți rămânem numai la nivel de trăit în cap, la mansardă, având diverse idei despre cum ar trebui să fie lucrurile. Formări peste formări, doctorate, masterate-unii nu doar că nu se mai pot opri. Uită efectiv să trăiască cu adevărat în corp.

Cursul meu „Trupul meu, puterea mea” a fost văzut de mulți ca o nouă direcție în businessul meu. Nu este. Este tot o formă de comunicare. Comunicarea cu corpul nostru, aliatul nostru al cărui limbaj încă învățăm să îl înțelegem după atâția ani de conviețuire.

Cum te asiguri că te dezvolți continuu ca profesionist și rămâi la curent cu cele mai recente tehnici și metode din domeniul tău?

A.D.: Îmi urmez natural interesele.

De exemplu, prin 2015–2016 s-a trezit interesul meu pentru corp. Am creat cursul „Trupul meu, puterea mea”, în care am pus tot ce am descoperit și experimentat pe propria-mi piele.

L-am creat ca pe un ghem: fiecare modul este un început generos, un capăt de ață din care fiecare poate trage și explora cât dorește și cât poate duce.

În anii aceia nu se vorbea mai deloc despre importanța corpului și a posturilor sale în modularea dispozițiilor noastre afective, iar eu eram fascinată de subiect și de noua putere descoperită. Nu fusese tradus nici Gabor Maté măcar. Nu puteam nici bănui, nici anticipa pe atunci explozia de interes față de corp care există astăzi.

Deși există atât de multă informație acum, cursul meu rămâne în continuare relevant, pentru că este trăit și gândit în așa fel încât să servească celui care decide să se dea jos din minte. Dar cum faci asta? Care este primul pas? La ce ar trebui să mă aștept?

Acum explorez cu entuziasm puterea intenției și tărâmul imaginației. Lucrez mult cu mine, zilnic: exerciții de stăpânire a minții și a imaginației, claritate în setarea intențiilor (in Cabala spunem că Dumnezeu nu ne ascultă rugăciunile, ne citeste inimile, adică intentiile reale de acolo), atenție la cuvintele folosite și la energia lor.

Imaginația. Spațiul meu interior. Lucrul cu mintea mea. Retragerea, timpul în solitudine plină de lumină, de liniște, de bucurie cuminte. Mereu le-am avut, le-am folosit, le-am explorat. Acum, mai mult ca de obicei, ocupă spațiul central în preocupările mele.

Așa am și supraviețuit, de altfel. Un empat cu hipersensibilitate și capacitatea de a simți emoțiile altora ca pe propriile emoții nu are alte șanse să supraviețuiască. Am o galerie de oameni care m-au ajutat să merg din punctul A în punctul B. Ceea ce au scris, ceea ce m-au învățat m-a schimbat, m-a adus mai aproape de mine, m-a susținut: dr. Catherine Shainberg, pe care o ador, Vladimir Lermontov, Vadim Zeland, Valeri Sinelnikov, Lynne McTaggart și alții.

Ai avut vreodată un moment „aha!” sau o revelație în timpul muncii tale care ți-a schimbat perspectiva sau abordarea? Dacă da, ne poți povesti despre el?

A.D.: Multe, mai mici sau mai mari.

Aș alege un singur moment mare, și anume decizia de a răspunde nevoii de a studia Cabala.

Studiez de câtiva ani cu dr. Michael Laitman. Nu studiul în sine, căci acesta poate rămâne steril, chiar criptat, ci munca interioară și munca în grupul de zece pe care acest studiu o presupune.

Este o muncă migăloasă, cu progrese și căderi, cu recăderi, cu „aha”-uri, cu reconfigurări de peisaj interior.

Cu cât aprofundez studiul, cu atât văd că tot ceea ce numim noi metode, tehnici sau abordări sunt doar derivate, uneori palide, ale unei învățături cabaliste ancestrale.

A fost un moment în care am simțit că sunt pe punctul de a mă imersa complet în studiu, lăsând alte interese să pălească. Nu am făcut pasul încă.

Care este cea mai mare recompensă pe care o primești în urma muncii tale cu clienții?

A.D.: Cea mai mare recompensă este momentul acela în care văd schimbarea stării unui om sub ochii mei. Când ceva se reașază în interiorul lui, ca o piesă de puzzle care își găsește locul.

De asemenea, când clientii revin și îmi spun că mă aud în mintea lor, când îmi povestesc progresele și schimbările în modul în care comunică cu ei înșiși și cu cei din jur, când citesc o carte recomandată de mine și o apreciază… Mă hrănesc cu toate aceste bucurii.

Apoi, recompensa este relația în sine: spațiul acela sigur, viu, în care doi oameni se întâlnesc. Când clientul îmi spune „acum înțeleg” sau „acum simt altfel” sau chiar “mi s-a schimbat viața” simt bucurie, simt că munca mea are rost.

Mi-a spus cineva, mai demult, ceva care a rămas cu mine. A spus că „îl ating direct în inimă cu cuvintele mele, că am un fler și un dar înnăscut de a folosi cuvintele în așa fel încât să stimulez speranța și optimismul în oameni”.

Dacă este așa pentru toți, atunci e mare lucru. 🙂

Cum abordezi rezistența sau scepticismul unui client în procesul de coaching sau terapie?

A.D.: Când un client este sceptic, nu încerc să-l conving de nimic.

Folosesc mult poveștile și metaforele în munca mea. Ele lucrează apoi activ, ca un ferment, mult după ce sesiunea s-a încheiat.

Rezistența nu o văd oricum ca pe un obstacol, ci ca pe o ușă care încă nu vrea să se deschidă. O abordez cu răbdare, cu ascultare reală, cu întrebări care invită la contemplarea lucrurilor din perspective noi.

Rezistența este, de multe ori, protecția unui loc vulnerabil. O știu din proprie experiență.

Unde vezi viitorul domeniului tău, având în vedere evoluția tehnologiei și schimbările din societate?

Tehnologia nu va fi niciodată un substitut pentru relația umană.

Cred că, pe măsură ce lumea devine tot mai digitală, oamenii vor căuta și mai mult emoție, comunicare, autenticitate, prezență și sens.

Un client mi-a spus ceva ce consider acum profetic, cu ani în urmă. A venit la mine într-o pauză la un curs, și mi-a spus că „va veni o zi în care emoțiile mele vor valora aur”. Simt că ne apropiem de acel timp. :-))

Trăim vremuri unice – nașterea noastră ca ființe divine. La cum mă cunosc, probabil voi fi între lumi, ajutând oamenii să facă tranziția mai ușor și să navigheze mai calmi, mai încrezători prin schimbare.

Legat de aceste vremuri, mărturisesc că mă gândesc mult la cuvintele lui Annick de Souzenelle, care scria:

„Omenirea, luată ca întreg, nu-și cunoaște decât latura animală, nu și pe cea divină. Și suntem atât de atașați de valorile lumii, încât nașterea acestei părți din noi nu este simplă și ne provoacă foarte multă frică. Tocmai asta vrea să ne spună faimosul avertisment divin: «Vei naște copii în durere» – și este vorba de copilul divin.

Exact ce trăiește omenirea acum, pradă unor imense bulversări în toate planurile, pentru că partea sa divină caută să se nască, iar cea lumească, ce nu ține cont de divin, este menită să dispară.

Această mișcare colectivă are rezonanță în intimitatea fiecăruia dintre noi. Este vorba despre cea mai mare revoluție imaginabilă și este normal să ne sperie. Dar am mare încredere: revoluția este în mișcare și va ieși victorioasă.”

Și Rav-ul meu, dr. Michael Laitman, a afirmat odată într-un articol că:

„Următorul nivel al dezvoltării este numit «Uman», însă el nu se referă la corpul fizic. În fond, civilizația noastră este construită pe satisfacerea dorințelor animale: mâncare, sex, cămin, familie, faimă, putere și cunoaștere. Niciuna dintre aceste dorințe nu depășește nivelul satisfacerii nevoilor corporale.

Este crucial pentru noi să ne ridicăm deasupra acestor nevoi corporale, la un nivel spiritual, și să obținem esența omului. Aceasta este următoarea fază a dezvoltării cu care se confruntă umanitatea în prezent.

Tranziția rapidă depinde de măsura în care ne ajutăm să ne naștem în acest nou regat, la acest nou nivel. Altfel, întreaga umanitate va experimenta, în acest proces al nașterii, dureri teribile, care vor fi sângeroase și violente.

Până la urmă ne vom naște la acest nivel. Însă, dacă avansăm în mod conștient spre acesta, vom ajuta la procesul nașterii, exact așa cum o face nou-născutul. Mama îl împinge, iar el o ajută.

Astăzi natura ne împinge să ne naștem prin presiune și criză. Cuvântul «criză», tradus din limba greacă, înseamnă «nașterea a ceva nou». Nu este o cădere, ci, mai degrabă, revelarea a ceva nou, care, desigur, este însoțită de durerile nașterii.

De aceea trebuie să contribuim la propria noastră naștere. Acum ne ridicăm deasupra egoismului animal, deasupra nivelului nostru, și intrăm în mod conștient la următorul nivel, unde vom reprezenta o umanitate integrală.”