Interviu cu Corina Cerchez – Psihoterapeut

Ce te-a motivat să alegi această profesie și să lucrezi în mod direct cu oamenii?

Corina Cerchez: Fascinația mea pentru psihologie și pentru poveștile de viață a existat dintotdeauna, însă momentul de cotitură care mi-a deschis o nouă cale în viață a avut loc în adolescență, înainte de examenul de admitere la liceu. Atunci am întâlnit-o pe doamna Ivanca Olivotto, o prezență care avea să îmi marcheze profund destinul. Dincolo de erudiția și de multele calități pe care le avea, am fost profund impresionată de modul unic în care explica lucrurile, de blândețea ei nativă, de umanitatea și, mai ales, de acea acceptare necondiționată pe care am simțit-o cu toată ființa mea, în preajma dânsei.

Acea întâlnire mi-a arătat ce impact uriaș poate avea un om asupra altei persoane, atunci când îl privește cu adevărat. Mi-am dorit să duc mai departe acea ștafetă a blândeții și să devin, la rândul meu, acel însoțitor cald pe care un suflet îl caută în perioadele sale de transformare. Să lucrezi direct cu oamenii este un privilegiu imens; înseamnă să fii martor la momentul magic în care un om își dă jos armura, simțindu-se acceptat și în siguranță, exact așa cum este.

Din experiența ta, care consideri că este cea mai mare provocare pe care oamenii o întâmpină în dezvoltarea lor personală sau profesională?

C.C.: Cea mai mare provocare este conștientizarea scenariului propriu și identificarea deciziilor timpurii – acele promisiuni inconștiente făcute în copilărie pentru a fi iubiți sau acceptați, cum ar fi: capcana perfecțiunii, a puterii sau cea a autosacrificiului. Oamenii înțeleg destul de ușor despre ce este vorba la nivel rațional; greutatea apare însă atunci când corpul și sistemul lor nervos resimt schimbarea, granițele noi sau succesul, ca pe un real pericol. Să tolerezi binele, să pui o limită fără să te simți vinovat și să ieși dintr-o loialitate transgenerațională care te obligă la suferință – acestea sunt adevăratele punți greu de trecut.

Cum te asiguri că rămâi obiectiv și imparțial atunci când lucrezi cu clienții tăi, având în vedere diversitatea problemelor cu care se confruntă?

C.C.: Imparțialitatea, din punctul meu de vedere, reprezintă o prezență curată, o întâlnire autentică de la om la om. Mă asigur că rămân un ecran curat pentru clienții mei printr-o igienă emoțională riguroasă, care include propria terapie personală, supervizarea constantă, dezvoltarea de noi abilități. Când îți cunoști în profunzime rănile, schemele cognitive și propriile butoane emoționale, devii capabil să le recunoști instantaneu atunci când se activează. Atenția acordată transferului contratransferului, monitorizarea atentă a acestui proces, este cea care îmi permite să pun deoparte propria poveste atunci când intru în cabinet.

În plus, diversitatea cazuisticii este abordată prin cultivarea unei curiozități clinice lipsite de judecată. Privesc întotdeauna dincolo de comportamente, alegeri sau măști sociale. Când înțelegi, prin lentila psihoterapiei, că în spatele fiecărei reacții aspre, a fiecărei defensive sau a unui comportament auto-sabotor se află, de fapt, o strategie ingenioasă de supraviețuire a părții de Copil Adaptat, ecuația se schimbă. Obiectivitatea devine atunci sinonimă cu compasiunea profundă: nu mai vezi o „problemă” de rezolvat, ci un om care a făcut tot ce a putut mai bine cu resursele pe care le-a avut la dispoziție pentru a rămâne în siguranță.

Există vreo tehnică sau abordare pe care o consideri esențială în munca ta și care ți-a adus cele mai multe reușite?

C.C.: Nu cred într-o singură tehnică-minune, ci într-o viziune integrată, unde rezultatul apare atunci când mintea, corpul și istoria personală se întâlnesc în același punct. Pentru mine, esențială a devenit îmbinarea fină dintre Analiza Tranzacțională, Somatic Experiencing, Schema Therapy și Terapia Transgenerațională. Fiecare dintre ele aduce o cheie unică, însă abia împreună reușesc să deblocheze rănile adânci, care altfel rămân captive în structuri rigide.

În cabinet, această triadă funcționează ca o hartă completă a ființei:

• Prin Analiza Tranzacțională, mapăm arhitectura psihică a clientului. Identificăm „scenariul de viață” (planul inconștient creat în primii ani) și acele „decizii timpurii” luate de Copilul Adaptat pentru a supraviețui emoțional. 
• Însă înțelegerea rațională este doar primul pas. Aici intervine Terapia Transgenerațională, care ne arată că unele dintre aceste directive aspre sau stări de vinovăție nu ne aparțin. Ele sunt loialități invizibile, traume nenumite transmise de-a lungul generațiilor. Când privim arborele genealogic, realizăm că acolo poate fi ecoul unei jertfe din trecutul familiei. Învățăm să decuplăm povestea clientului de durerea strămoșilor, transformând povara moștenită într-o permisiune de a trăi diferit.
• Piesa de rezistență care ancorează toată această transformare este Somatic Experiencing. Trauma, stresul cronic și credințele limitative nu se stochează în intelect, ci în biologia noastră, în sistemul nervos autonom. Poți înțelege de unde îți vine frica, dar dacă în momentul în care pui o graniță corpul tău intră în hiper-activare sau în îngheț, schimbarea nu se produce. Prin abordarea somatică, ajutăm sistemul nervos să descarce treptat energia de supraviețuire blocată și să experimenteze, fizic, starea de prezență și siguranță.

Îmbinarea lor oferă o coerență profundă, iar schimbarea durabilă se produce întotdeauna de jos în sus, de la biologie la cogniție. Când sistemul nervos simte că este în siguranță, mesajele vechi din scenariu își pierd puterea, loialitățile din neam se liniștesc, iar mintea se poate alinia, în sfârșit, cu o nouă permisiune: aceea de a exista liber și bucuros.

Cum te ocupi de stresul sau de emoțiile negative care pot apărea în urma sesiunilor cu clienții?

C.C.: Aplic pe mine exact ceea ce dau mai departe în terapie: arta reglării somatice și a mișcării conștiente. După sesiuni intense, îmi iau momente de „pauză” în care îmi scanez corpul, respir conștient și mă scutur, la propriu, de energia care nu mă blochează. Pentru a-mi recăpăta fluiditatea și vitalitatea, mă întorc întotdeauna către corp prin resursele mele dragi: muzica, dansul și sesiunile de pilates, care mă ajută să readuc centrarea și echilibrul în structura mea fizică.

De asemenea, călătoriile reprezintă pentru mine un mod minunat de claritate și de curățare a ecranului interior, oferindu-mi spațiul necesar pentru a respira și a mă reîncărca. Este esențial să nu rețin cu mine poveștile clienților; le las în spațiul sigur al cabinetului, având încredere deplină în resursele interne ale fiecărui om de a crește și de a se vindeca, în timp ce eu mă reîntorc la propria mea ancoră de viață.

Ce sfaturi ai pentru cineva care dorește să înceapă o carieră în domeniul tău?

C.C.: I-aș spune să înceapă cu propriul proces de terapie și să nu se grăbească. In această profesie, instrumentul principal de lucru ești tu însuți. Cărțile și cursurile îți oferă structura teoretică, însă capacitatea de a conține emoțiile grele ale unui alt om se dezvoltă doar în măsura în care ai avut curajul să ți le explorezi pe ale tale. De asemenea, i-aș sfătui să își cultive răbdarea; transformarea umană are propriul ritm, biologic și emoțional, care nu poate fi forțat sau grăbit.

Ce resurse (cărți, cursuri, seminarii) recomanzi celor care doresc să se dezvolte în domeniul terapiei, coaching-ului, consultanței sau training-ului?

C.C.: Recomand cu căldură tot ce îmbină înțelegerea structurii psihice cu neurobiologia și dinamica de neam. Pentru o bază solidă în descifrarea comportamentului uman, lucrările lui Eric Berne, cum ar fi „Ce spui după „Bună ziua”?” sau „Jocurile noastre de toate zilele”, lucrarile lui Anne Ancelin Schützenberger, care ne arată cum loialitățile invizibile și traumele nespuse se repetă în istoria unei familii. În completarea lor, lucrările lui Gabor Maté –„Mitul normalității”– și ale lui Peter Levine despre eliberarea traumei prin corp, alături de perspectivele existențiale ale lui Irvin Yalom despre relația terapeutică, reprezintă repere fundamentale pentru oricine dorește să lucreze profund, curajos și cu sens în acest domeniu.

Cum te asiguri că te dezvolți continuu ca profesionist și rămâi la curent cu cele mai recente tehnici și metode din domeniul tău?

C.C.: Psihoterapia este un domeniu viu, aflat într-o continuă expansiune. Particip constant la formări profesionale, conferințe de profil și grupuri de supervizare. Însă, dincolo de credențiale și diplome, cred că cea mai mare dezvoltare vine din ascultarea atentă a clienților mei. Fiecare caz care aduce o complexitate aparte mă trimite înapoi la studiu și cercetare, deschizându-mi noi perspective și invitându-mă să îmi extind permanent capacitatea de înțelegere și intervenție.

Ai avut vreodată un moment „aha!” sau o revelație în timpul muncii tale care ți-a schimbat perspectiva sau abordagem? Dacă da, ne poți povesti despre el?

C.C.: Un moment important de cotitură a fost conștientizarea profundă a faptului că rezistența clientului nu este un blocaj încăpățânat sau o rea-intenție, ci un strat de protecție extrem de inteligent al psihicului său. Când am înțeles că o persoană care își sabotează bucuria nu face asta pentru că refuză să fie fericită, ci pentru că sistemul ei nervos asociază relaxarea cu un pericol din trecut, întreaga mea abordare s-a schimbat. Această revelație m-a învățat să renunț definitiv la a forța schimbarea și să colaborez blând, cu mult respect, cu mecanismele de apărare ale clientului.

Care este cea mai mare recompensă pe care o primești în urma muncii tale cu clienții?

C.C.: Cea mai mare recompensă este să văd lumina întorcându-se în ochii unui om. Momentul acela în care o clientă respiră adânc, își lasă umerii jos și spune, din tot sufletul: „In sfârșit, simt că trăiesc viața mea, nu a altcuiva”. Să asiguri spațiul în care un om își cucerește dreptul la propria bucurie și se eliberează de vinovății vechi este un spectacol al rezilienței umane, care mă umple de recunoștință de fiecare dată.

Cum abordezi rezistența sau scepticismul unui client în procesul de coaching sau terapie?

C.C.: O abordez cu multă curiozitate, respect și complet lipsită de defensivă, deoarece înțeleg că scepticismul este o reacție absolut normală. De cele mai multe ori, el reprezintă masca de protecție a unei persoane care a fost rănită sau dezamăgită în trecut. În loc să încerc să conving clientul de validitatea procesului, mă concentrez pe construirea alianței terapeutice, care este fundamentul și esența oricărei reușite în cabinet.

Alianța terapeutică nu este doar un cadru de lucru, ci o relație vie, un spațiu de siguranță în care clientul simte, poate pentru prima dată, că este primit exact așa cum este, cu toate îndoielile și fricile sale. Îi spun adesea: „Este în regulă să nu ai încredere încă în proces sau în mine, hai să vedem împreună ce încearcă să protejeze această neîncredere”. Când clientul simte că rezistența lui nu este judecată sau forțată, ci validată și onorată în cadrul acestei alianțe, garda coboară natural, lăsând loc curajului de a explora.

Unde vezi viitorul domeniului tău, având în vedere evoluția tehnologiei și schimbările din societate?

C.C.: Tehnologia și inteligența artificială vor automatiza, fără îndoială, multe aspecte ale vieții noastre, inclusiv instrumente de monitorizare a stării psihice, însă acest lucru va crește, în mod paradoxal, valoarea conexiunii umane autentice. Viitorul psihoterapiei stă în întoarcerea la prezența pură și la experiența somatică. Cu cât lumea devine mai digitalizată, mai virtuală și mai rapidă, cu atât vom avea mai mare nevoie de spații sigure unde să încetinim, să ne simțim corpul, să fim priviți cu empatie caldă de un alt om și să ne reconectăm la umanitatea noastră profundă.