Citești
Independenta si demnitate

Independenta si demnitate

Revista Psychologies

Cativa ani la rand, incepand din 1994, am mers la Targul de Carte de la Frankfurt. Am remarcat acolo – si am recunoscut an e an – un grup aparte de vizitatori : 5-6 tineri cu handicap locomotor care umblau in scaune rulante.

Mi-i amintesc si acum, dupa mai bine de zece ani de la ultima intalnire. Era fata plinuta cu ochelari foarte grosi, baiatul roscat si cu pistrui, tanarul grasut cu barbison care dadea mereu tonul la ras, pustoaica timida imbracata in roz, cu breton de papusa, tanarul blond, de o frumusete rafaelita. Li se mai adauga de fiecare data unul sau altul pe care nu-l stiam.

Umblau ciripind, razand si harjonindu-se. In cele cinci zile de targ veneau, probabil, zi de zi si nu se lasau pana nu colindau hala cu hala, stand cu stand. Fata cu ochelari isi apropia mult cartile de ochi si le rasfoia febril, mereu cu acelasi zambet de incantare. Baiatul blond, care-si folosea cu greutate si mainile, era ajutat de ceilalti sa ajunga la ce dorea sa vada. Erau la largul lor si nimeni nu parea atat de surprins si incantat ca mine sa-i vada. Nu era nimic iesit din comun, dupa cum mi-am dat seama strabatand orasul in lung si-n lat. La fiecare pas erau vizibile facilitatile pentru persoanele cu handicap locomotor.

Si nu vorbesc doar despre omniprezenta toaletelor adaptate, a rampelor de acces, a locurilor de parcare si a pasajelor inclinate pentru urcarea si coborarea trotuarelor. Ma refer mai ales la coerenta acestui sistem de facilitati si la perfecta lor functionalitate. Puteai strabate orice traseu, de la nord la sud si de la est la vest, intr-un scaun rulant, fara sa ai nevoie de un insotitor. Puteai urca in orice tramvai si in orice autobuz, pentru ca toate aveau o usa speciala cu o platforma speciala situata exact la inaltimea peronului din statie, inaltime care era exact aceeasi mereu, in tot orasul. Nu parea sa se fi uitat niciun amanunt. Era o unitate perfecta in conceptie si o precizie desavarsita in executie, atat in spatii din domeniul public, administrate de primarie, cat si in spatile administrate privat, ca magazinele si restaurantele.

As zice ca totul era facut pe bune, sa functioneze cu adevarat si sa le asigure celor cu dizabilitati o reala egalitate de sanse cu cei sanatosi, independenta, demnitate, o viata sociala normala.

In anii aceia, la noi inca nu se punea problema adaptarii oraselor la nevoile speciale ale celor cu handicap locomotor. Atentia era concentrata exclusiv pe problemele de ordin financiar. Pot sa inteleg ca atunci cand lipsesc mijloacele de subzistenta, banii de medicamente sau recuperare, socializarea ramane pe plan secundar. Dar, de la un timp, s-au manifestat si la noi preocupari, intiative care au urcat pana la concretizarea in acte normative. „Gata”, mi-am zis, „va fi si la noi ca la Frankfurt”.

Apoi totul s-a petrecut cumva, romaneste. Ici-colo au aparut rampe de acces in cladiri. Deseori, prea scurte si abrupte. Uneori placate cu o gresie lucioasa care aluneca ingrozitor oridecateori ploua. Ca sa nu se aduca modificari constructiei principale – ca sa se scape usor si ieftin – rampele acestea sunt inutilizabile. Urci si te pomenesti in fata unei usi care se deschide in afara, unde n-are loc decat daca te dat inapoi, pe rampa. Sau trebuie sa faci o intoarcere la 90°, intr-un spatiu in care scaunul nu incape. Am vazut intr-o zi la televizor – rasu’-plansu’ – cum in capatul unei asemenea rampe de acces intr-un spital trona un frumos ghiveci cu un copacel prin care, peste care, pe sub care ar fi trebuit sa treci ca sa poti intra in cladire.

Apoi s-au refacut trotuarele, incepand cu celebrele borduri. S-a scos, s-a sapat, s-a construit, s-a asfaltat si s-a cheltuit in nestire. Si ce-a iesit? La trecerile de pietoni inaltimea trotuarelor scade dar nu pana la nivelul carosabilului. Mai raman cativa centimetri bun diferenta de nivel. (Ca sa fie pusa in valoare bordura, probabil.) Sa zicem ca poti sa cobori – zdronc! – de pe trotuar. Dar cand sa urci pe celalat trotuar, constati ca nu poti, totusi, fara ajutorul cuiva.

Ca sa nu mai vorbim despre trotuarele pline de masini parcate acolo, stiu, la disperare, pentru ca in orasul nostru si posesia unei masini s-a transformat intr-un handicap: n-ai loc sa mergi, n-ai loc nici sa opresti.

Dar imaginati-va un om intr-un scaun rulant urcand intr-un autobuz sau intr-un tramvai. Imaginati-va cum ar ajunge in locul in care opreste autobuzul – in mijlocul strazii – si cum ar face un salt pana in el. Sau in statia de tramvai, pe refugiile acelea lungi si inguste, pe care calatorii stau ca vrabiile pe stinghia gardului, si apoi urcand – cum? – in tramvai.

Cand ni se spune ca nu sunt bani, n-avem de unde sti. Poate ca nu sunt. Ceea ce nu inteleg este de ce, daca tot s-a cheltuit si s-a construit, nu s-a construit serios? De ce s-a simulat, iertati-mi expresia, la mishto, o rampa, un pasaj ici-colo, inutilizabile? Cei care le-au proiectat si construit pare ca s-au gandit doar sa bifeze indeplinirea sarcinii, fara sa le pese de utilitatea reala, de finalitate.

Dar cred ca, din pacate, unii dintre voi stiu mai multe decat mine, s-au confruntat mai des si in mod direct cu incoerenta si inconsistenta politicii de protectie si integrare a persoanelor cu dizabilitati locomotorii. As vrea sa stiu ce fac, totusi, in Romania, persoanele care trebuie sa se deplaseze intr-un scaun rulant. Cum socializeaza, cu ce-si umplu timpul si cum isi rezolva problemele care necesita deplasarea?

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top
Prinde o reducere o dată în lună! Totul redus cu 30%
ABONAMENTE, CĂRȚI, EVENIMENTE
AGENDE PERSONALIZATE