Dr. Elena Banciu: Gândește limpede. Trăiește întreg
Dr. Elena Banciu este doctor în filosofie, cu formare în psihoterapie, conferenţiar universitar de logică și gândire critică și realizator de emisiuni TV despre sănătate.
În ultimii 15 ani a construit un stil propriu de lucru cu oamenii — la intersecţia dintre rigoarea gândirii filosofice și blândeţea ascultării terapeutice umaniste. Sloganul practicii sale rezumă exact discuţia de mai jos: o invitaţie la claritate și unitate interioară.
Psychologies: Ai ales filosofia pentru puterea întrebărilor de a ne transforma viaţa. Care este întrebarea care ţi-a schimbat cel mai profund propria perspectivă?
Dr. E.B.: Fiecare filosof autentic are o întrebare-far, care revine, sub forme diferite, de-a lungul vieţii. A mea a fost simplă și, tocmai de aceea, răscolitoare, apărută la o vârstă fragedă: „Ce anume din ceea ce cred despre mine este cu adevărat al meu și ce este doar moștenit, preluat, nediscutat?”. Este o variantă personală a îndemnului socratic „cunoaște-te pe tine însuţi” — nu introspecţie blândă, ci o provocare aproape violentă la adresa confortului intelectual.
Punând-o cu toată seriozitatea, am descoperit că multe dintre convingerile mele despre succes, valoare sau „o viaţă reușită” erau, de fapt, vocile altora — părinţi, profesori, societate — internalizate fără examen critic. La Willard Van Orman Quine am găsit apoi o metaforă rămasă instrument de lucru: convingerile noastre ca „reţea de credinţe”, în care nimic nu este izolat — iar cele din centru, despre identitate, valoare, apartenenţă, sunt cel mai greu de revizuit: revizuirea lor zguduie întreaga structură.
Nicio credinţă nu este imună la revizuire — dar cele din centrul reţelei noastre sunt cel mai greu de pus la îndoială.
Acesta este punctul de plecare al oricărei discuţii filosofice: nu îţi dau răspunsuri, te ajut să-ţi verifici temeliile. În ședinţe, întrebarea devine deseori punct de cotitură: „Este cu adevărat gândul tău sau doar unul găzduit atât de mult timp încât ai crezut că-ţi aparţine?”.
Cum poate disciplina Logicii să ne ajute să trăim mai simplu, mai lucid și mai corect?
Dr. E.B.: Logica nu este un instrument rece — este, în esenţa ei, o etică a gândirii, care ne cere onestitate intelectuală. Insist pe o distincţie pierdută adesea din vedere: diferenţa dintre a ști — o convingere justificată și adevărată —, a crede — a accepta ceva fără dovadă suficientă — și a presupune — a construi pe teren neverificat, fără să conștientizezi. Cea mai mare parte a suferinţei psihice vine din confuzia acestor niveluri: oamenii tratează presupuneri („nu sunt suficient de bun”, „dacă greșesc, voi fi respins”) drept certitudini.
Esenţial: nu tot ce simţim cu intensitate este adevărat — intensitatea unei emoţii nu este dovada validităţii unui gând. Quine adaugă conceptul de subdeterminare: aceleași fapte pot susţine mai multe interpretări deopotrivă coerente. Același eveniment — un eșec, o despărţire — poate fi „citit” prin naraţiuni diferite, la fel de compatibile cu faptele, dar cu consecinţe emoţionale complet diferite. Logica ne dă criteriile prin care alegem interpretarea care ne servește, în locul celei care ne paralizează.
Într-o lume grăbită să emită verdicte, cum creezi un dialog în care ideile pot fi examinate fără ca persoana să se simtă judecată?
Dr. E.B.: Aceasta este marea artă a dialogului filosofic — și diferenţa esenţială faţă de o dezbatere. Folosesc metoda maieutică a lui Socrate: nu ofer verdicte, nasc idei prin întrebări succesive, cum o moașă asistă o naștere fără să fie ea cea care aduce copilul pe lume. Rolul meu nu este să am dreptate, ci să creez spaţiul în care persoana își poate auzi gândurile rostite cu voce tare, poate pentru prima oară.
Dar rigoarea riscă să devină rece fără atitudinea relaţională potrivită; aici integrez psihoterapia umanistă a lui Carl Rogers: congruenţa — autenticitatea terapeutului; consideraţia pozitivă necondiţionată — acceptarea persoanei ca valoroasă, indiferent ce mărturisește; și empatia — înţelegerea lumii interioare a celuilalt, „ca și cum” ai fi el. Aplic constant separarea ideii de persoană: examinez riguros o convingere fără a evalua omul care o susţine — rigoare fără duritate, examinare fără judecată. Nu vând răspunsuri gata făcute, ci un spaţiu de gândire împreună — diferenţa dintre a spune cuiva ce să creadă și a-l învăţa cum să gândească.
Ce presupuneri despre sine și despre viaţă îi ţin cel mai des pe oameni captivi în alegeri care nu îi mai reprezintă?
Dr. E.B.: Observ câteva tipare recurente. Primul: „presupunerea identităţii fixe” — convingerea că cine ai fost la douăzeci de ani ești obligat să rămâi mereu — când sinele este, cum arăta Heraclit, un flux continuu: nu intrăm de două ori în același râu.
Al doilea: validarea externă drept condiţie a valorii personale — ideea că trebuie să merităm iubirea prin performanţă constantă. Este o formă de sclavie interioară: Epictet distingea între ceea ce depinde de noi și ceea ce nu, iar mare parte din anxietatea contemporană vine din energia investită în a controla ce nu ne aparţine complet.
Al treilea: fericirea văzută ca destinaţie, nu ca practică. Oamenii amână bucuria „până când” — fără să realizeze că eudaimonia aristotelică este continuă stare de împlinire conform virtuţii, nu o situaţie la care ajungi și rămâi.
Al patrulea, poate cel mai subtil: „reificarea gândului” — a trata un gând trecător drept fapt obiectiv. Gândul „sunt un ratat” nu spune nimic despre adevărul lui — cum senzaţia unui miraj nu înseamnă că apa există în deșert. Schimbând contextul din jurul unui gând, îi schimbi rolul în viaţa ta, fără să negi că a existat.
Vorbești despre paideia, modelul grec al dezvoltării armonioase a corpului, minţii și sufletului. Cum l-ai traduce pentru omul contemporan?
Dr. E.B.: Paideia nu însemna acumulare de informaţie, ci formarea integrală a omului — kalokagathia, unitatea dintre frumos și bun. Grecii nu concepeau un cetăţean cultivat fără gimnaziu, nici un atlet fără dialogul din Agora.
Astăzi, idealul înseamnă renunţarea la fragmentarea vieţii moderne — separarea strictă între „timpul pentru minte”, „timpul pentru corp” și „timpul pentru suflet” — o moștenire carteziană. Autori precum Antonio Damasio arată, dimpotrivă, că gândirea este întrupată — cogniţia se desfășoară prin corp, nu doar într-un creier
izolat. Propun clienţilor o reconciliere practică: fiecare zi să conţină, chiar minimal, un gest pentru fiecare dimensiune — o idee citită cu atenţie, o mișcare fizică, un moment de reflecţie tăcută. Nu perfecţiune, ci echilibru intenţionat, zilnic reînnoit.
Filosofia, sportul și practicile spirituale ţi-au format parcursul. Cum se susţin reciproc în viaţa ta?
Dr. E.B.: Sunt trei limbaje ale aceluiași adevăr. Filosofia îmi antrenează mintea să distingă și să caute coerenţa. Sportul îmi ancorează gândirea în corp, îmi amintește că nu suntem minţi plutitoare, ci fiinţe întrupate, cum sublinia Merleau-Ponty. Practicile spirituale îmi oferă ceea ce nici logica, nici efortul fizic nu pot oferi: un sens dincolo de graniţele analizei raţionale.
Când o dimensiune este neglijată, celelalte se dezechilibrează: mintea hiperactivă fără ancorare corporală generează anxietate; corpul antrenat fără reflecţie devine narcisism gol; practica spirituală fără discernământ alunecă în credulitate. Cele trei se corectează și se hrănesc reciproc.
Ce se întâmplă cu omul care își dezvoltă mintea, dar își neglijează corpul sau viaţa sufletească?
Dr. E.B.: Apare ceea ce numesc, în cabinet, „inteligenţa deconectată” — o minte performantă analitic, dar incapabilă să locuiască prezentul, să simtă siguranţă în propriul corp. Separarea carteziană dintre minte și corp a alimentat progresul știinţific, dar a creat și o cultură a supra-intelectualizării, în care emoţia și senzaţia corporală devin zgomot de fond, nu informaţie valoroasă.
Consecinţele clinice sunt vizibile: burnout, disociere, anxietate cronică, senzaţia de „a trăi în cap”. În emisiunile TV întâlnesc constant profesioniști competenţi — medici, avocaţi, antreprenori — care vorbesc despre: „nu mai știu ce simt”, pentru că nu ne mai oprim să verificăm. Neglijarea sufletului lasă un gol pe care nici succesul intelectual, nici forma fizică nu îl umplu — „vidul existenţial” descris de Viktor Frankl.
Cum ne pot ajuta rugăciunea, iertarea sau orice activitate făcută cu sens să ne regăsim unitatea interioară?
Dr. E.B.: Cred profund în „ritualizarea sensului” — transformarea activităţilor aparent banale în gesturi de reconectare. Nu contează atât conţinutul, cât atenţia și intenţia. A găti pentru cineva drag, cu prezenţă deplină, poate fi la fel de transformator ca o rugăciune: ambele presupun ieșirea din timpul instrumental și intrarea în cel contemplativ — kairos, opus lui chronos.
Iertarea este unul dintre cele mai puternice instrumente. Hannah Arendt o considera singura capacitate umană care poate întrerupe lanţul consecinţelor unei fapte — o libertate radicală faţă de trecut. Terapeutic, refuzul de a ierta ţine sistemul nervos în alertă defensivă. Iar iertarea de sine este adesea pasul cel mai greu: presupune să-ţi
oferi ţie însuţi consideraţia pozitivă necondiţionată pe care poate n-ai primit-o niciodată din afară.
Ce transformare îţi dorești să creezi în vieţile celor care aleg să lucreze cu tine?
Dr. E.B.: Nu îmi propun să ofer confort ieftin, nici reţete rapide. Îmi doresc ca oamenii să plece cu trei lucruri: un instrument de gândire limpede, care separă faptele de interpretări — conștiinţa că propria „reţea de credinţe” poate fi revizuită, nod cu nod, fără să te destrame; o relaţie interioară blândă cu sine, în sens rogersian; și capacitatea de a-și locui întreagă propria viaţă, cu mintea, corpul și sufletul reunite, nu în competiţie.
De aceea am ales sloganul „Gândește limpede. Trăiește întreg.”: rezumă cele două axe ale muncii mele: rigoarea filosofică în slujba clarităţii, viziunea terapeutică integrativă în slujba unităţii interioare. Cred în oamenii care își regăsesc, prin gândire onestă și trăire întreagă, autoritatea asupra propriei vieţi.
