Now Reading
Dragostea creează dependență? Ce cred specialiștii în neuroștiința iubirii

Dragostea creează dependență? Ce cred specialiștii în neuroștiința iubirii

Revista Psychologies
dragostea-creează-dependență-ce-cred-specialiștii-în-neuroștiința-iubirii

Privire strălucitoare, „fluturași” în stomac, bătăi mai rapide ale inimii – sunt doar câteva dintre „simptomele” iubirii, pe care oamenii le cunosc foarte bine și le simt, la propriu, pe pielea lor. Mai mult decât o emoție cu rezonanțe doar în zona sensibilă a psihicului, iubirea produce o adevărată revoluție în întreaga ființă umană. Cel cuprins de dragoste pare o specie aparte. Ce se întâmplă de fapt? Anna Machin, cercetător la Departamentul de Psihologie Experimentală de la Oxford University, realizează o explorare antropologică a științei dragostei în cartea De ce iubim, publicată de Editura Trei. Apelând la mijloacele de cercetare ale neuroștiinței, psihologiei și antropologiei, Anna Machin studiază diferitele manifestări ale iubirii, în încercarea de a-i înțelege complexitatea. „Iubirea nu poate fi încadrată în cutiuța cu eticheta emoții, ci este un motivator, o nevoie la fel de fundamentală pentru viață precum aceea de hrană și aer, și cauza care ne împinge la culmi formidabile de devotament, rezistență și forță, toate în numele iubirii”. Dragostea creează dependență? Iată câteva opinii ale specialiștilor.

„Iubirea provoacă la fel de multă dependență ca opiatele”

În 1983, psihiatrul american Michael Liebowitz a publicat „Chimia iubirii”,  o carte în care făcea o paralelă între experiența lui ca terapeut al dependenților de droguri și manifestările celor profund îndrăgostiți. Volumul semnat de Liebowitz nu prezenta nicio dovadă concretă, ci doar observații și anecdote, însă a fost suficient pentru a ridica „mingea la fileu” pentru neurologi, cercetătorii neurochimiei iubirii. „Iar studiile rezultate arată că, într-adevăr, suntem dependenți de iubire”, subliniază Anna Machin în De ce iubim.

Iubirea provoacă la fel de multă dependență ca opiatele”, însă dacă abuzul de heroină conduce la un sfârșit tragic, „o viață plină de iubire are potențialul de a ne aduce fericire, satisfacție și sănătate”, concluzionează cercetătoarea de la Oxford.

În momentul când iubim, organismul produce un cocktail de compuși neurochimici, ale cărui „ingrediente” se schimbă pe măsură ce oamenii trec de la atracție, la dorință sexuală și iubire. Oxitocina, dopamina, serotonina și beta-endorfina, fiecare dintre ele cu rol la fel de important fac parte din cocktail-ul chimic al iubirii. Despre beta-endorfină, cercetătoarea Anna Machin spune că este „opiatul natural al organismului, ca heroina sau morfina: odată ce am avut parte de o interacțiune care provoacă secreția acestui compus chimic, vom încerca iar și iar să obținem mai mult”. Expresia „îndrăgostit (ca de) lulea” face o referire clară la această dependență. Interacțiunile cu persoana iubită creează reacții chimice în organism care ne conferă o stare de bine, la care dorim să avem acces cât mai frecvent. Ce se întâmplă când suntem părăsiți? „Intrăm într-o stare gravă de sevraj (rămânem dintr-odată fără opiat); de aceea pierderea unei iubiri este o experiență atât de dureroasă fizic și psihologic”, explică Anna Machin.

Viața de îndrăgostit înseamnă fizic un nivel ridicat de beta-endorfină, care conferă o formidabilă stare de bine, dar acționează și ca analgezic. „Când suntem părăsiți, revenim brusc la nivelul de bază și dintr-odată își fac simțită prezența toate enervările fizice mărunte, ale căror simptome erau mascate până atunci. Dacă adăugăm la asta impactul pe care îl are asupra sănătății mintale pierderea beta-endorfinei, a oxitocinei, a serotoninei și a dopaminei (toate fiind compuși chimici ai fericirii), obținem rețeta pentru o stare de a dreptul teribilă”, atrage atenția cercetătoarea de la Oxford.

Sincronicitate biocomportamentală: inimile celor care se iubesc bat în același ritm

Termenul de „sincronicitate biocomportamentală” a fost inventat de cercetătoarea israeliană în neuroștiințe Ruth Feldman și se inspiră din acea sincronicitate a comportamentului observată între persoanele foarte atașate unele de altele. Părinții și copiii își împrumută tonalitatea vocii, expresiile sau gesturile și la fel se întâmplă și între îndrăgostiți. Însă, lucrurile merg mult mai departe. De la nivel comportamental, sincronicitatea ajunge și la nivel fiziologic. „Când interacționează îndrăgostiții sau părinții și copiii, tensiunea vasculară, temperatura corpului și ritmul cardiac li se sincronizează”. Iar aceasta nu este totul, pentru că sincronicitatea se observă și la nivelul creierului: „La cuplurile romantice, sincronizarea undelor gama (cele mai rapide «unde» cerebrale, care indică integrarea informațiilor de la multe zone din creier) are loc în regiunile parietale temporale, cu rol în mentalizare, înțelegerea socială și privirea socială — adică menținerea contactului vizual”, explică Anna Machin. Sincronicitatea neurală, sincronizarea minților atunci când iubim se petrece nu doar între perechile de îndrăgostiți, ci și între părinți și copii. Iubirea este fundamentală pentru supraviețuire, sănătate și calitatea vieții și din acest motiv este recrutat fiecare mecanism corporal pentru a asigura legături cât mai puternice.

Oprindu-se asupra fiecărei forme de iubire (romantică, părintească, sacră, pentru animalele de companie sau chiar tipurile neobișnuite de atașament față de anumite obiecte – telefonul mobil, spre exemplu), antropologul britanic mărturisește că a scris De ce iubim pentru a atrage atenția cititorilor asupra importanței dragostei, „o experiență fascinantă, dureroasă, dar atotcuprinzătoare”, care trebuie pusă în centrul ființei umane pentru că reprezintă „esența a ceea ce înseamnă să fii om”.

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!