Lecții descoperite în miezul unei inundații

Recent, am fost inundată în locul în care stau. În ciuda verificărilor și a unor reparații făcute de vecini, procesul care a urmat acelui prim moment continuă și azi, printr-o infiltrație în peretele de la baie. De aici am învățat și încă învăț aspecte ce mi se revelează (despre mine și despre ceilalți), așa cum le înțeleg în prezent. Le împărtășesc mai jos, așa cum le-am asimilat.

Neprevăzutul poate apărea oricând

Percep, în general, atât la mine, cât și la cei din jurul meu, o tendință de a încerca să controlăm lucrurile, situațiile cu care ne confruntăm. Această tendință poate fi mai puternică sau mai slabă, în funcție de istoricul experiențelor unui om și de context.

Însă, pornind de la ceea ce am trăit eu până acum și din ce am observat și în jurul meu, în realitate, nu controlăm, de fapt, nimic. Controlul este doar o iluzie, doar un mecanism de apărare (valid), ce încearcă să ne protejeze cum știe mai bine.

Dar, cu cât încercăm să controlăm mai mult, din dorința validă de a ne proteja, cu atât Viața, din iubire pentru noi, va găsi metode prin care să ne rupă bula de control pe care încercăm să o creăm. De ce spun din iubire? Pentru că, în încercarea de a (ne) controla, ne închidem, de fapt, în fața tuturor posibilităților ce ni s-ar deschide, dacă am învăța să curgem cu încredere în ritmul cântat de Suflul Vieții.

Și aici intervine paradoxul, după părerea mea. A ne simți în siguranță este esențial, mai ales dacă ne-am confruntat cu situații traumatizante de-a lungul experienței noastre ca oameni. Și, cum în mod real nu putem controla alte persoane sau firul Vieții, cu circumstanțele pe care le aduce acesta (dar putem fi co-creatori), este esențial, în viziunea mea, să creăm noi pentru noi un spațiu de siguranță în interiorul Ființei noastre. Fără presiune. Cum știm și putem, în prezent. În ritmul nostru, oricare ar fi acela. Fără  judecată.

Nivelul de încredere profund (în propria persoană, în ceilalți, în Viață) va fi puternic testat

În astfel de situații, precum o inundație, ajungem, la un moment dat sau de mai multe ori, să depindem și de alții pentru rezolvarea contextului.

Probabil, ajungem să ne întrebăm dacă se va regla, cum se va regla, ce obstacole vom întâlni, dacă ne vom descurca, dacă ne vom putea baza pe alți oameni.

Personal, am realizat că o astfel de situație m-a făcut mult mai atentă la spațiul din care gândesc și acționez: un spațiu al fricii sau unul al încrederii? Și am constatat că, de cele mai multe ori, primele gânduri și impulsuri veneau dintr-un spațiu de frică. Tendința mea era să reacționez, având frica drept căpitan la panoul de control al propriei ființe, nu să răspund.

Creierul meu, în încercarea lui de a mă proteja, mă ducea automat în scenarii negative. Aici este locul unde poate interveni alegerea noastră conștientă de a exersa mușchiul încrederii, având simultan considerație față de creierul nostru ce mereu, chiar și în negativism, este de partea noastră, slujindu-ne.

Adaptabilitatea este o resursă prețioasă

Desigur, este un truism. Însă, anumite expresii sau adevăruri capătă o cu totul altă valență și greutate, atunci când le redescoperim, prin prisma unei experiențe intense trăite.

Ne putem regăsi în situația în care să vrem ca lucrurile să se desfășoare doar într-un anumit mod. Mie mi s-a întâmplat. Am realizat acest lucru, observându-mă.

Bineînțeles, sunt situații în care viziunea proprie chiar este cea mai bună. Chiar și atunci, este un atuu, dacă știm și putem să o prezentăm fără reactivitate sau impunere.

Totodată, există contexte în care, dacă ne dăm voie să eliberăm atașamentul față de un mod de abordare (propriu), putem descoperi noi perspective, unele chiar mai utile decât ne-am fi putut gândi inițial.

Comunicare, comunicare, comunicare

Și acesta este un truism. Știm, deja, cât de importantă e comunicarea. Însă, la fel ca în cazul adaptabilității menționate mai sus, ajungem să o privim diferit, trecând prin astfel de experiențe.

Personal, mi-am observat unele limitări ce apăreau în modul meu de comunicare, pe fondul tensiunilor generate de această inundație (și a obstacolelor pe care le întâmpinam). Intenția mea aici nu este una de judecată, ci de reflecție, observare și alegere în raport cu cine vreau să fiu, într-un mod blând față de mine.

Un nou eu

Astfel de întâmplări ne pot surprinde și pe noi, prin prisma faptului că descoperim o nouă latură a noastră. Poate mai puternică, mai stăpână pe situație, mai perseverentă decât ne așteptam.

Evenimentele de acest gen, deși neplăcute, pot reprezenta oportunități. Ele deschid porți către a ne surprinde noi pe noi, prin curiozitatea față de unele laturi proprii foarte puternice, ce până atunci nu fuseseră cunoscute și explorate.

Totodată, există și o altă variantă disponibilă, care ni se poate revela: cea a reconectării, în miezul tuturor turbulențelor, cu o parte vulnerabilă din noi, la care nu mai avusesem acces de foarte, foarte mult timp. Aducând, astfel, o formă de vindecare.

Aceasta este magia Vieții: în miracolul țesăturii ei infinite, deschide noi lumi și noi orizonturi, în moduri la care nici nu ne gândeam și, poate, pe care nu le credeam posibile.

Compasiunea este cheia

Tot ceea ce am scris mai sus (și orice încercare de a ne observa și de a evolua, în general) poate deveni doar un instrument rece al măsurării propriei așa zis insuficiențe, dacă nu ne asigurăm că avem compasiunea ca aliat, în permanență. În orice analiză, alegere, descoperire sau acțiune de a face lucrurile diferit (cu intenția de „mai bine”), compasiunea este baza, dacă ne dorim ca acest demers să fie unul sănătos.

Nu este vorba, sub nicio formă, despre a ne judeca și desființa, la orice aspect mai puțin plăcut pe care-l descoperim despre noi, considerându-l un neajuns. Cred că este extrem de important, deoarece, în lipsa compasiunii, un astfel de proces poate deveni chiar periculos.

Este foarte bine să știm cine vrem și cine alegem să fim. Și să facem pași concreți în direcția pe care o îmbrățișăm. În același timp, așa cum menționam într-un articol anterior, spațiul din care pornim într-o asemenea călătorie este esențial: unul de lipsă sau unul de curiozitate față de propria persoană și de ce putem, mereu, descoperi despre noi.

În încheiere, simt să spun că, deși nu e atât de ușor de realizat, mai ales în circumstanțe intense, unul dintre cele mai profunde acte de iubire față de noi, așa cum consider eu în prezent, este acela de a onora profund, în egală măsură, cine suntem în prezent și cine devenim.