Compasiunea la locul de muncă: o revoluție silențioasă a prezenței, umanității și acțiunii

Compasiunea e un mod de a fi nu doar de a face, care începe din interior

Dacă ar fi să aleg o emoție care a stat în centrul vieții mele în ultimii ani, aceasta ar fi compasiunea. Si nu doar ca trăire ocazională, ci ca modalitate de a fi. Am început să o cunosc mai bine într-o perioadă în care aveam multe întrebări legate de sens, de ritmul alert al muncii și de așteptările din jur. Am simțit cum compasiunea devine treptat nu doar o atitudine față de ceilalți, ci și o formă de acceptare de sine: a pașilor mici, a greșelilor, a nesiguranțelor. Am înțeles că nu putem fi cu adevărat deschiși față de ceilalți, dacă nu ne întâlnim cu blândețe, mai întâi pe noi înșine.

Mi-am reamintit cât de rar suntem ascultați cu adevărat, fără întreruperi, fără sfaturi rapide, fără agendă. A fi acolo, prezent, curios, deschis, asta înseamnă a vedea cu adevărat un om. Si atunci, ceva se schimbă: apare siguranța. Relațiile se transformă. Nu mai e vorba doar despre roluri sau obiective, ci despre oameni care se pot conecta sincer, uman.

Compasiunea nu exclude fermitatea și se construiește pas cu pas

Compasiunea nu este opusul fermității. Dimpotrivă. A avea compasiune nu înseamnă a spune „da” la tot sau a evita conflictele. Înseamnă a putea avea conversații dificile cu respect, a pune limite fără a răni, a lua decizii incomode fără a pierde contactul cu umanitatea celuilalt. Compasiunea cere prezență, claritate și curaj. Uneori este acel „nu” spus cu blândețe dar ferm, care face diferența între a salva pe cineva pe termen scurt și a-l sprijini cu adevărat pe termen lung.

Compasiunea se învață și se exersează prin lucruri simple, zi de zi: un moment în care alegi să nu reacționezi impulsiv. O pauză în care respiri înainte de a răspunde. Un mesaj sincer trimis unui coleg care pare mai tăcut decât de obicei. Nu e nevoie de programe elaborate sau de discursuri grandioase. Este nevoie de intenție și consecvență, de o inimă deschisă și de dorința de a privi dincolo de aparențe.

Trăim într-o lume agitată, fragmentată, în care mulți dintre noi simțim că ne pierdem pe drum. În acest context, compasiunea este poate cea mai înțeleaptă alegere pe care o putem face: să rămânem umani. Să ne reamintim că dincolo de funcții, obiective și KPI-uri, suntem oameni care au nevoie de conexiune, sens și siguranță. Și că, de cele mai multe ori, prezența autentică valorează mai mult decât soluția perfectă. De aceea, aleg în fiecare zi să cultiv acest mod de a fi. Pentru mine. Pentru cei din jur.

Așadar:

• Compasiunea nu este un rezultat, ci o practică. Se construiește în relație cu sinele și cu ceilalți, pas cu pas.

• Oamenii nu uită cum i-ai făcut să se simtă. Un moment de prezență autentică poate schimba o zi, o relație, uneori chiar o viață.

• Leadership-ul adevărat pornește din ascultare. Nu din autoritate, ci din disponibilitatea de a fi martor sincer la ce trăiesc ceilalți.

• Nu îi putem sprijini cu adevărat pe ceilalți, dacă nu învățăm să fim mai blânzi cu noi înșine.

• Compasiunea nu e rezervată pentru momente de criză. E o alegere cotidiană care face diferența pe termen lung în echipe, în relații, în comunități.

Unde ar putea fi mai multă compasiune în viața ta si cum ar arăta dacă ai începe cu tine?

P.S. În memoria Dr. James Doty, fondatorul CCARE Stanford University (Center for Compassion, Altruism, Research and Education) care din păcate a plecat dintre noi de curând. Moștenirea sa continuă prin oamenii transformați de munca sa. Eu sunt unul dintre acești oameni.

În cadrul programului ACT (Applied Compassion Training) dezvoltat de CCARE am învățat să integrez compasiunea în viața mea nu doar ca idee ci ca practică zilnică, o formă de prezență și alegere conștientă. Această experiență mi-a arătat că nu e idealism. Este strategie umană. Este imaginația pusă în slujba binelui comun. Iar principiile ACT sunt repere concrete pentru a construi organizații și echipe mai sănătoase.