Comunitate

Sunt Mircea si am 23 de ani. Sunt foarte indragostit de o fata si avem o relatie dificila de vreo 2 ani. Simt ca o iubesc, si ea zice ca tine la mine foarte mult, dar refuza sa recunoasca faptul ca suntem impreuna. Ea spune ca este foarte important pentru ea sa se simta libera, sa experimenteze si sa evolueze pe plan personal. Aceste nevoi includ si dorinta de a iesi cu altcineva, sustinand ca este prea tanara ca sa aiba o relatie plictisitoare (stabila), de „tip marriage”. Imi cere sa ies si eu cu altcineva, nu neaparat ca sa aiba o scuza pentru ce face, ci ca sa cunosc mai multa lume, sa experimentez mai mult. Avem o viata sexuala relativ dificila si mi-a propus sa am relatii sexuale cu alte femei ca sa capat experienta, iar eu nu am nevoie de relatii cu altcineva. Ma simt tensionat in relatia asta si simt ca oricat as face si oricat as da (fac tot ce pot eu, sunt in stare sa ii acord tot timpul si tot ce am ca sa o vad fericita) nu e suficient pentru ea, nu e niciodata bine. Nu mai stiu ce sa fac…

Am o problema mai putin obisnuita. Desi sunt o persoana cu educatie, lucrez intr-o companie multinationala pe un post important si ma inteleg foarte bine cu cei din jurul meu, ma simt intimidata, ba chiar complexata grav de vanzatoare. Indiferent daca merg la piata sau intr-un magazin din mall traiesc aceeasi senzatie ca fac ceva gresit. M-am gandit ca poate sa fie felul lor de a se purta, asa excesiv de amabil, dar si suspicios pe de alta parte sau poate ca am eu ceva, gen vreun complex din copilarie. Mi-ar fi de mare ajutor sa inteleg care e problema pentru ca este de-a dreptul ilar sa ma fastacesc in fata unor tinere care nu fac altceva decat sa imi ofere un serviciu. Plus ca s-a intamplat ca de multe ori sa cumpar ceva care nu mi-a placut doar pentru ca am probat 3 bluze si am avut senzatia ca am deranjat-o prea mult pe vanzatoare…

Sunt o femeie de 22 de ani si ma consider o fetita mai mare. Am avut doar 2 relatii serioase in viata mea, una de aproape 2 ani in care mai mult m-am chinuit si una de 2 ani incoace in care ma simt extrem de banala. Ceea ce aseamana aceste relatii este „tactica” mea. Dupa ce… ma vad cu sacii in caruta si cred ca respectivul partener este indragostit de mine, incep sa ii aplic teste serioase in care sa ma conving ca ma iubeste facandu-l sa sufere. Daca il vad la pamant, plangand in fata cuvintelor si rautatilor pe care i le spun, simt ca ma iubeste. Si atunci simt ca il iubesc cel mai mult, la randul meu. Simt permanent nevoia de confirmare a sentimentelor lui si, pe de alta parte, frica-nevoie de a mi se confirma profetia ca ma va parasi (ii tot zic „o sa pleci intr-o zi” si fac tot ce se pot ca sa iasa asa). Oare de ce ma port asa si ce as putea sa fac sa ma vindec de rautate?

Am 31 de ani, am o fetita in varsta de trei ani si sunt pe punctul de a ma desparti de sotul meu. Este pentru a doua oara cand trecem printr-o criza majora, dar acum lucrurile arata altfel pentru mine. Nu mai vreau sa continui dar mi-e teama sa iau aceasta decizie pentru ca stiu ce comentarii vor veni din partea celorlalti. Ma culpabilizez, ma simt nefericita. M-am straduit atat de mult sa-i plac sotului meu si sa plac celor din jur, parintilor, si sa reusesc sa fiu si femeia casatorita si nu numai femeia de afaceri, dar acum am ajuns la limita.

De cele mai multe ori o persoana apeleaza la psihoterapie pentru ca se simte blocata sau pierduta, la nivel de sentimente sau comportament.

Cum ne dam seama ca trebuie sa apelam la un psiholog si care sunt situatile care nu ar trebui depasite de unul singur?