Confesiuni
Care-i sensul vietii? V-ati intrebat vreodata sau poate de mai multe ori pt ce traiti? Eu traiesc pentru prezent. Am citit undeva pe site-ul acesta o cronica despre atentie si ce inseamna ea. Cat de multe beneficii ne aduce Prezenta, Atentia pura, dar nu cea care spune „Hei, ai fost atent la ce-am zis?”> „Da, am inteles…” (la dracu’, oare ce-o fi spus?!), ci Atentia pe care o acorzi fiecarei clipe, fiecarui gest…
„Cand vrei sa facem dragoste? Acum sau dupa ce terminam ceaiul ?” intreba senin Akmee intrerupand monologul lui Todorov. Apoi isi ridica trupul. „Erotismul e o conceptie bazata pe incredere… presupune caracter si e un miracol fara de care spiritul poate fi zdrobit „, continua Akmee ca si cum ar fi citat din drepturile initiativei libere de prejudecati.
O criza de personalitate e un pas inainte catre propria devenire, e o anticipare a unei evolutii personale, o discutie aprinsa intre sine si neintelegerile subliminale, din inconstient. Conditia umana, conform teoreticienilor, se caracterizeaza printr-o nepotolita negare, omul traind intens propriile (melo)drame, construindu-si din insatisfactii sau incertitudini temple pagane in care zeul principal e conflictul.
Problemele cu adevarat grave in viata mea au intervenit in adolescenta. Asa se face ca acum sunt fericita „posesoare” a unei operatii pe coloana vertebrala (pentru a corecta o scolioza juvenila, o deformatie in forma de S a coloanei). Si acum am dureri cumplite, nu am voie sa car nici macar doua sacose de cumparaturi.
Dupa evenimentele supranumite , eu asteptam de mult timp sosirea unei invitatii din SUA, de la un vechi prieten de familie. Ca majoritatea tinerilor de varsta mea, si nu numai, vedeam SUA ca pe un „El Dorado”, „Land of promises and opportunities”. Prietenul nostru, pe vremurile apuse numit „transfug, tradator al realitatilor socialiste”, imi facuse si trimisese invitatia, dar, din motive misterioase, lunile treceau si scrisoarea nu mai venea. Fusese „interceptata”, ne gandeam noi deceptionati.
La prima vedere pare o gluma: ce poate fi benefic intr-o criza?Sa fim seriosi, atunci cand ti se pare ca toate merg prost, si poate chiar merg, vine cineva sa iti spuna ca trebuie sa gandesti pozitiv, sa vezi partea plina a paharului.Rezultatul: probabil te enervezi si mai tare pentru ca ai fi preferat sa te compatimeasca, sa iti cante in struna si sa fie de acord ca viata e grea, o continua lupta.
Se spune ca zeii ne pedepsesc cand ne indeplinesc dorintele. Iar asta mi se pare mai mult decat trist, doar oamenii viseaza si viseaza si viseaza. Viata, in esenta ei, e ceva similar cu un sir de dorinte, idealuri.
Obisnuiam sa ma trezesc dimineata gandindu-ma la ce nu am. Fusesem delasatoare cu viata mea.
” Fac sex, deci exist ” , cam asa cred ca va incepe in curand CV-ul oricarui pretendent la socializare. E proba eliminatorie in construirea unei relatii. A devenit proba eliminatorie, mai bine spus si daca incerci sa aduci contrargumente cu o voce naucita, poate ti se va raspunde ca in lumea setata pe repede inainte nu e loc si pentru tine, cea demodata si iesita din trend.
In anul doi de facultate m-am pierdut pe „mine”… M-am culcat cu un barbat de 40 de ani, casatorit… cu 2 copii! Ce inima sau ce lipsa de constiinta am avut atunci in mine nu pot intelege acum si probabil ca nu o sa reusesc vreodata?! L-am cunoscut intr-un club, iar la scurta vreme cand ne-am intalnit in aceeasi locatie, m-a condus acasa. Bineinteles ca „acasa” insemnand garsoniera lui…
S-ar putea sa va para ciudat si chiar copilaros modul in care am ajuns sa ma indragostesc nebuneste.Scriu aceste randuri intr-un moment de impas in care ma aflu de ceva vreme. Toata viata mea am fost o visatoare, eram genul de fata care tot timpul credea ca totul fi va fi bine. Acum ma indoiesc pana si de propiile mele decizii.
Salutare la toata lumea ! As incepe mica mea confesiune prin a va intreba : la ce bun iubirea , daca nu exista comunicare? Oare comunicarea face parte dintr-un compromis , pe care il poate face numai unul din parteneri? Asa incepe dilema vietii mele , asa incepe regretul ca nu am linga mine un om cu care sa comunic in adevaratul sens al cuvintului.
Daca fiecare ar putea privi in propriul suflet macar o data cu adevarat, nu ar mai exista drame sau povesti cu final tragic…nimeni insa nu face asta si astfel alegem calea mai usoara, cea a regretului si dezamagirii de sine, si in final ,a resemnarii. Povestea mea nu e mai tragica sau mai speciala decat a altora; poate ca nu se deosebeste foarte mult de alte zeci de asemenea povesti, insa ceea ce o face diferita e finalul…
Povestea mea este una putin iesita din tipar,si poate ca va intrebati de ce? Ei bine, acum trei saptamani m-am intalnit cu M. (26) un baiat foarte deschis, amabil, frumusel etc. Ne stiam de aproape 7 ani, numai ca nu aveam o legatura foarte stransa deoarece stiam ca are o relatie de 4 ani cu o fata. In fine ca sa va spun mai pe scurt, nu mai era cu fata aceea se despartise din cauza ca ea isi gasise pe altcineva.
M-am casatorit devreme s copiii au venit tot devreme. Vreo 6 ani viata mea a fost f grea am stat doar in stres cearta batai etc, si toate astea din cauza sotului meu care bea f mult. Si parca nu era de ajuns. Stateam in casa socrilor mei (Dumnezeu sa-i ierte) care, la fel, nu stiau decat vodca si iar vodca.
Traiesc o poveste trista de viata… si uneori ma intreb ce rol am eu pe lumea asta. De fiecare data un esec in dragoste ma doboara cumplit . Stiu ca sunt alte probleme mai grave pentru unii si ca de fapt asta este o problema minora si incerc sa trec peste singuratatea si durerea asta, a dragostei… desi e greu.
Crizele, ca si razboiale, sunt poate mototrul progresului. Progres in viata profesionala sau in viata personala. Eu personal nu stiu daca vreodata crizele din viata mea mi-au adus vreun beneficiu, cat de mic. N-am progresat cu nimic, nu stiu daca am invatat ceva din ele, pot spune doar ca m-au saracit spiritual si material si m-au secatuit de energie.
Cu ceva timp in urma m-am confruntat cu o criza la serviciu: problemele conducerii se rasfrangeau asupra angajatilor si tensiunea devenise de nesuportat. Imi cautam alt loc de munca si ma gandeam in acelasi timp, foarte serios, sa-mi continui studiile, sa fac ceva pentru a ma desprinde de mediul acela care macina nervii mei, dar si pe ai celor de acasa carora le povesteam in fiecare zi prin ce cosmar treceam la birou.
Ma intorc intotdeauna cu nostalgie si emotie la Mare! Ea, Marea, ascunde cele mai tandre si secrete povesti de viata, de iubire! Printre ele, undeva, este si o poveste minunata, intr-o vara, cu un El si o Ea (eu-o fetiscana de 18 ani, proaspat admisa la o facultate si el student, dornic de cuceriri spectaculoase pentru propriul palmares), doi tineri frumosi si increzatori in viitorul lor. Ne iubeam nebuneste, ne doream in fiecare clipa, tipam de fericire sperand ca toata lumea din jur va fi la fel ca noi!
Incep prin a spune ca sunt singura la parinti, iar parintii mei au fost destul de severi cu mine in copilarie si inca sunt. Nu au fost niciodata multumiti de ce am facut eu, mereu preferau sa asculte pe altii decat sa ma asculte pe mine, in plus mama mea este de alta religie si am fost supusa multor restrictii (fara farduri, cercei, discoteci, prieteni prea multi).
Uneori, ma gandesc cat de mult ne face bine tehnologia exprimata in laptop, telefon mobil, computer de bord, aparat foto digital etc. Remarc adesea ca toate aceste prelungiri electronice ale noastre sunt cronofagice, ne cheama tacut sa le folosim iar si iar.
Sunt zile in care timpul trece atat de greu si sunt momente cand timpul alearga si ai impresia ca nimic din ceea ce ai putea face nu-l va opri. Fie ca iti place sau nu sunt situatii cand te gasesti prins undeva in mijlocul actiunii si nu mai conteaza daca vrei sa incepi jocul sau dimpotriva vrei sa te retragi.
Poezia fusese pentru mine consolare, barca de salvare, evadare, refugiu, justificare. Asa, in felul lor, modeste. Acum insa ma aflu in plin ocean, barca de salvare scufundata, evadarea si refugiul metamorfozate in subsoluri lugubre de penitenta, justificarea transformata in non-justificare. Cu greu ma puteam abtine sa nu plang.
La varsta de 16 ani a plecat sa-si intalneasca tatal, s-au intilnit, adolescentul s-a uitat in ochii lui si l-a intrebat: „Tu esti tatal meu?” la care omul s-a schimbat la fata si i-a zis: „ba baiete vezi-ti de treaba ta, esti mare, ai viata ta, eu am familia mea, nu te cunosc.”
