Confesiuni
M-am intrebat adesea ce poate fi in sufletul unui copil de 8 ani in momentul intrarii in viata lui a unui parinte vitreg? Speranta, bucurie sau teama, frica? Un baietel din clasa mea, cu ochi albastrii si suras candva fermecator plange mereu: dimineata, daca ii zoresc la lectii, in pauza, daca vreunul alearga si ridic tonul sa ma fac ascultata, la lectii, daca greste cat de putin.
Ma simte-am singura si eram defapt singura! Am inceput sa navighez pe internet…atunci aveam un bagaj minim de cunostinte despre internet si cum pot sa-l minuesc! Dar navigind si cautind nu stiu ce….am gasit un site www.intercer.ro un site crestin foarte bun care promova acceasi religie ca si mine…si era acolo rubrica pt tineri, eu fiind curioasa am intrat acolo si am postat un mesaj!
Am invatat ca trebuie sa ma iubesc inainte de toate pe mine ca sa-i pot iubi pe cei din jurul meu, am invatat ca atunci cand ma simt bine cu mine si ceilalti se simt bine in compania mea, am invatat ca sunt apreciata daca ma apreciez eu inaintea celorlalti, am invatat sa respect ca la randul meu sa fiu respectata, am invatat ca merit ce este mai bun si ca nu merita nimeni sa-ti murdaresti orgoliul…
Asteptam de 2,5 ani sa fiu mireasa unui barbat care speram sa imi implineasca viata din punct de vedere al cuplului. Nu am fost casatorita si asteptam acest moment frumos in viata mea. Inca de la inceputul relatiei am observat ca in afara casei, eu eram tratata ca o persoana fara importanta, atat in fata prietenilor lui cat si in fata familiei lui.
Daca nu ar fi diferenta de varsta asa de mare, ar puta fi considerati gemeni. Si nu e doar parerea mea… toti cunoscutii spun la fel.
Vazand ca nu reuseste a incercat sa strice motoscuterul. Doar ca sa stricat si pe el… A stat trei sapt in spital cu 23 copci la cap si mana zdrobita (acum e plina de tije) timp in care ne-am rupt de la gura si am avut grija de el.
„Aceeasi senzatie de teama ca nu te voi mai vedea.” Draga Petronela, o confesiune oarecum asemanatoare am postat si eu in urma cu cateva luni pe acest site… A trecut ceva timp de atunci, dar inca nu m-am vindecat… Rana din suflet a ramas. Nu cred ca o sa trec vreodata peste ea. la mine a fost si mai rau: o iubire neimplinita, neconcretizata si iubirile de acest fel pot sa ne macine sufletul pentru multi ani de aici inainte…
SERVIM PATRIA si ne iubim mult mult!!
Buna ziua, Ma numesc Sandu Elena Mirela si sunt din Tg-Jiu. In 2003 am plecat cu viza in America, in 2004 am cunoscut un baiat de culoare care locuia in aceeasi cladire cu mine. Si din vorba in vorba am iesit pentru prima data la un film, in alta zi la mall, ne-am placut, ne-am iubit si rodul iubirii noastre a fost o fetitza pe nume Corina.
Buna! Sunt ami si vreau sa va povestesc cate ceva despre o parte a vietii mele. Am cunoscut acum un an si vreo 5 luni un tip, ii gasisem profilul pe un site de socializare online. Si i-am luat idul de acolo ca sa pot vorbi cu el pe mess. Mi s-a parut dragut, inteligent si chiar serios.suntem de aceeasi varsta, 25 de ani dar din orase diferite si ar urma sa ne intalnim saptamana viitoare. Intai as vrea sa spun cate ceva despre mine.
Primisem recunoasterea clasei in primele ore si fusesem promovata in functia de controloare de tema pe randul meu. Asa ca mare i-a fost surpriza profesoarei cand, din senin, cel mai indisciplinat elev al clasei s-a ridicat in picioare si, dintr-o suflare a adus la cunostinta intregii clase un fapt cat se poate de real “colega mea Mirela a spus ca poezia este tampita!”.
In toate povestile cu si despre copii se vorbeste despre dragostea de mama. Ma intreb din ce cauza eu n-am avut parte de asa ceva? Nici acum nu am inteles logica acuzatiilor care mi-au fost aduse ani de zile, incepand cu varsta frageda. Daca eu nu apaream pe lume, parintii mei nu s-ar fi casatorit, daca eu nu eram alta ar fi fost viata lor, daca eu nu eram n-ar mai fi fost necesare cheltuieli pe haine sau pantofi etc.
Mi-am dorit dintotdeauna o familie fericita cu copii si o atmosfera calda,un camin adevarat. Ma numesc Alina si am 27 de ani iar in ultimul an am realizat un lucru maret de care sunt foarte mandra acela de a fi mama. Imi amintesc cu drag de nunta mea care a fost foarte frumoasa si cu multi invitati, cum nu credeam ca voi avea vreodata si nici nu speram.
Pana numai demult eram precum o umbra pe acest pamant,fara prea multe vise sau dorinte,convinsa ca nu voi avea parte niciodata la fericire.Asta pana intr-o zi cand prin explorarea pe internetul de pe telefonul primit in dar de ziua mea de la mama am dat de un chat in care am descoperit un om ce mi-a captat intreaga atentie.
Povestea mea incepe cam asa… nu sunt nici tanara si sunt si casatorita actualmente dar… cu ceva timp in urma am avut o mare dezamagire in viatza si pot spune ca sufar si acum. Nici macar eu nu stiu dupa ce.
Te iubesc si pentru tot iti multumesc, mama! Marturisesc ca nu ti-am spus-o prea des, dar asta simt si ca in fiecare an, imi intorc inca o data sufletul spre tine. Te iubesc pentru ca m-ai inconjurat mereu cu iubirea ta, ca ai fost mereu alaturi de mine, ca nu m-ai lasat niciodata singura la greu si ai avut mereu o vorba buna pentru mine.
Intr-o alta existenta am fost floare de cires pentru buzele barbatilor insetati de puritate. Fruct invapaiat m-am daruit in bratele hotilor de diamante. Cand a venit toamna m-am ascuns sub aripa unui greier hoinar si am pornit amandoi prin iarna – doi menestrei – fugari sa-mi duc cat mai departe povestea de dor si uitare.
Am crescut intr-o familie modesta, cu un tata mult prea aspru si cu o mama supusa, dar care a incercat mereu sa ne ajute si sa ne indrume. Cat timp am copilarit nu am fost apropriata de mama, deoarece mi-am creat o lume a mea, pe care o credeam perfecta. Am crescut fara prieteni, m-am dedicat in totalitate studiului si sportului de performanta.
Nu cred ca am apucat sa-i spun vreodata mamei mele cat de mult o iubesc. Poate pentru ca sunt o fire mai dura, poate ca nu am avut destul curaj – e nevoie de putin curaj s-o spui. Realitatea asta cruda mi-a deschis ochii si sufletul, cand vad lacrimile unui copil orfan, atatea boli necrutatoare; ma simt norocoasa ca o am pe mama langa mine!!
Aveam 25 ani cand m-am casatorit si trecuse deja un an si bebele pe care ni-l doream amandoi nu mai aparea, cu toate ca facusem analize peste analize si totul parea in regula, asa ca ne-am hotarat sa mergem la un control, undeva in afara orasului nostru, la Timisoara (unde auzisem noi ca ar fi mai sigure analizele si tratamentul). Zis si facut, ne planificasem plecarea la sfarsit de saptamana, dar in ziua respectiva am mai cumparat inca un test de sarcina, cu speranta ascunsa ca, de data asta va fi mai norocos.
Nu pot sa ma las provocat de sabloanele generate de cliseele si stereotipiile romanesc-promovate ale prezentei, importantei, indispensabilitatii a tot ceea inseamna femeia – respir, lacrima, intangibil, geneza, plenitudine, supravietuire,… Voi incerca sa creionez, insa, ceea ce s-ar intampla, ceea ce ar inexista, ceea ce ar aduce o viata fara EA – femeia.
TRISTETE „… avem arta, pentru ca realitatea să nu ne ucida… ” NIETZSCHE. Iata o aluzie de unde poate demara capitolul cel mai dureros al existentei umane – de aici incepe tristetea mea.
