Sotul meu a fost diagnosticat cu SIDA

El crede ca asa e mai bine pentru noi trei, eu si copiii, cat si pentru el. Inca nu s-a gandit la un motiv, dar ar vrea sa fie ceva care sa il faca sa para vinovat. Dupa care sa dispara pur si simplu! Mi-a spus ca nu intentioneaza sa se sinucida sau alte prostii, ca e destul de puternic sa il infrunte pe Dumnezeu atunci cand va hotari

El sa ii dea aceasta sansa. Am ramas muta de uimire si de durere cand mi-a spus. Nu stiu ce sa fac, i-am jurat ca nu voi spune cunoscutilor nostri despre aceasta problema si ca ii voi respecta dreptul si alegerea de a tacea, dar simt ca nu mai pot continua. Nu pot accepta fapta lui care mi se pare pe de o parte sacrificiu, pe de alta egoism. Ma doare ca nu vrea sa discutam, ca nu crede ca exista si alte solutii.

Mi-a marturisit ca ar vrea sa se duca la o manastire, dar nu cred ca acolo s-ar ingriji si ma tem ca de la o simpla raceala ar putea ajunge in punctul pe care il consider inca evitabil. Nu stiu ce sa fac, nu stiu ce sa-i fac! Ma gandesc la el, la copiii mei, la timpurile de neuitat pe care le-am avut impreuna si care acum par ireale (cel putin pentru el) si simt ca nu pot trece peste aceasta proba.

Nu stiu ce platim si de ce. Cred ca toate au un scop, dar cand mijlocul e atat de dureros nu stiu daca el serveste cu adevarat acel motiv. Ce sa fac? Sa accept divortul si sa ne chinuim separat?

Sa il oblig sa ramana cu noi, amplificand un infern care ne ucide incet, dar sigur atat ca si cuplu, cat si ca indivizi? Totusi am doi copii care as vrea sa nu isi piarda niciun parinte, cu atat mai putin doi. Simt ca innebunesc, va rog, dati-mi un sfat! Paliativele medicamentoase nu mai au demult efect….