Dileme despre pedepsele injuste
A deveni parinte inseamna, cel mai adesea, sa-ti asumi un rol represiv. Trebuie adeseori sa pedepsesti niste copii pe care ii iubesti nespus. Insa daca regulile educatiei ar fi batute in cuie, totul ar fi simplu. Este realist sa ne imaginam parentalitatea fara rolul sau educativ?
Un copil isi tot toarna nisip in papuci la locul de joaca. Tatal, exasperat, il ameninta ca timpul de joaca se termina mai repede daca cel mic tot face asta. Copilul se uita inocent la tatal lui si ii spune ca se distreaza astfel. Tatal implora Cerul sa creasca mai repede… Mai incolo, o fetita incaseaza o palma de la mama ei pentru ca a furat o lopatica de la alt copil. Si mai incolo, o alta femeie isi ameninta progenitura ca nu mai vine in parc daca nu-si face temele.
Dintre cuvintele si atitudinile materne si paterne aratate aici, care vi se pare cea mai buna cale de a disciplina? Daca nu aveti copii, poate ca raspunsul vine mai usor. Dar poate ca nu cunoasteti detaliile acestei „meserii imposibile“, asa cum o numea Françoise Dolto. „Nu e o meserie, de fapt, e carne vie“, spunea ea. Daca insa aveti parte zi de zi de astfel de situatii, stiti deja ca dilema intre iubire si autoritate este cheia relatiei cu copiii. Intre necesitatea de a le trasa limite, pentru ca ei sa se construiasca interior, si nevoia de a le da destula libertate, pentru a se dezvolta, presiunea e constanta.
Mai nou, apar si in Romania adevarate „scoli de parinti“, de unde se vede ca problema e reala, mai ales in cazul parintilor de adolescenti, pe care nu mai stii cum sa ii controlezi. Psihologii observa, in consultatiile lor, o crestere a problemelor generate de lipsa de autoritate. Cererile de ajutor ii coplesesc pe acestia. Sociologul francez François de Singly evoca „destabilizarea traditiilor, pierderea de repere clasice, forta individualizarii, atractia iubirii“. Valori care se spulbera, altele care vin in forta… Un context in care oamenii au nevoie de certitudini.
Cum sa pedepsesti ceea ce iubesti?
Cei de 30-40 de ani resping autoritatea dura de care au avut parte ei. Deveniti parinti, ei se zbat intre idealurile liberale, ideologia cool pe care au imbratisat-o ca adolescenti si prezentul in care sunt responsabili de o fiinta umana in formare. Gratie psihanalizei si altor stiinte umaniste, ei stiu acum ca rolul lor este esential. Acest copil pe care si l-au dorit enorm a devenit „o persoana“ pe care o pot traumatiza cu o simpla remarca.
Dezvoltarea lui armonioasa este proba reusitei lor de adulti. De altfel, ei aplica o vigilenta sporita in ce priveste rezultatele scolare, domeniu in care toate presiunile par sa se fi concentrat. Dar ei stiu ca a-l lasa pe copil in voia lui, acesta poate deveni un mic monstru. Ca poate deveni agresiv. „De fapt, in felul cum ma comport cu copilul meu, sunt sfasiata intre doua dorinte: daca il cert si il frustrez, ma consider o mama rea. Daca il las sa faca ce vrea, imi imaginez ca va deveni un mic tiran.“
Atunci, sa fie autoritate! Dar cum sa pedepsesti ceea ce iubesti din suflet? Unii experti, intre care terapeuta Alice Miller, condamna pedepsele corporale. Dezbaterea fierbinte are loc, asadar, si in afara cercului familial. Si parintii alcatuiesc propria lor politica de pedepsire. Fiecare are un stil propriu: unii suprima dulciurile, altii interzic televizorul sau isi priveaza adolescentul de hainele cool dupa care acesta e atat de innebunit. Dar persista totusi un sentiment de neputinta. G., mama unor copii de opt si cinci ani, recunoaste: „Daca nu esti sigur de ceea ce vrei sa transmiti, daca nu esti convins de ceea ce vrei sa faci, copilul simte asta si nu te asculta“.
Autoritatea este integrata
Aceasta este provocarea care ii pandeste pe parintii de azi: inventarea unei noi autoritati si stabilirea pozitiei de pe care se exprima ei. Sa gasesti, sa creezi valori care unifica actiunile si vorbele. Sa-ti cunosti propria istorie personala pentru a deveni constient de ceea ce vrei si ce nu vrei sa transmiti copiilor.
Pot sa se intrebe si asupra propriei lor educatii dificile. De ce le este atat de greu sa-si pedepseasca progenitura? Stiu ei sa impuna limite? Ezitarile pot fi si impulsul de a-si pune intrebari si de a-si asuma intreaga dimensiune de adult. Copiii nostri, pentru ca ii iubim atat de mult, merita efortul.
