Superclișee diluzionale culturale – CREDINȚELE

Fericirile

–             Sfânta Tereza de Avila, care este considerată patroana bisericii catolice în Spania s-a născut în 1515 și a avut nouă fraţi şi două surori. Dintre ei îl prefera pe Rodriguez, fratele mai mare cu câţiva ani; citeau împreună vieţile sfinţilor şi făceau planuri de expediţii eroice. Într-o zi au plecat înainte de răsăritul soarelui pe drumul spre Salamanca, hotărâţi să ajungă în Africa, unde sperau că maurii le vor tăia capetele şi-i vor face martiri. Un unchi de al lor i-a întâlnit în afara oraşului şi aflând de scopul călătoriei i-a readus acasă. La dojana aspră a părinţilor, Rodriguez a răspuns: “Micuţa m-a luat cu ea”. Tereza avea atunci şapte ani. Departe de a se descuraja, s-au hotărât să ducă o viaţă de pustnici, construind chilii improvizate în grădina părintească şi impunându-şi acte de penitenţă asemănătoare cu ale vechilor călugări din pustiul Tebaidei. Deja din anii copilăriei, Tereza a dovedit o rară capacitate de a trece de la dorinţe la fapte şi de a atrage pe alţii de partea ei. După ce la vârsta de doisprezece ani a pierdut-o pe mama sa, ea s-a aruncat în genunchi în faţa unei icoane a Preacuratei şi a implorat-o să-i fie mamă.

–             Deci putem observa, în plin Ev Mediu, în centrul cultural al creștinismului, modul în care normele culturale ale epocii își exercită influența asupra psihicului necopt al unor copii, care din dorința de a fi remarcați și de a-și afirma propria persoană, integrează, în mod naiv și idealist propaganda acerbă a preoțimii, rezonând cu idealurile ”ascetice” promovate de ideația creștină, care promiteau cea mai înaltă valorizare la adoptarea principiilor și valorilor ”sfinte” de martiriu și sărăcie.

–             Odată cu anii copilăriei, continuă zâmbind fata, s-au risipit şi multe din elanurile sufleteşti; Tereza notează în autobiografia ei: “A venit şi momentul când ochii mi s-au deschis la frumuseţile naturii, cu care, după cum se spunea, Dumnezeu a fost foarte darnic faţă de mine. Eu ar fi trebuit să-i mulţumesc, dar din nefericire m-am folosit de ele pentru a-L ofensa, după cum se va vedea din această istorisire”. Apoi ea vorbeşte despre “marile sale păcate”: citirea cu pasiune a romanelor de aventuri cavalereşti, dorinţa de a plăcea şi a face impresie prin ţinută, coafură, parfumuri, plăcerea de a întreţine conversaţii amuzante; în chip deosebit se consideră vinovată pentru prietenia cu o tânără, a cărei conversaţie “a produs în mine cea mai tristă schimbare…”  ”Învăţând din experienţa mea, aş vrea ca părinţii să fie extrem de atenţi cu privire la acest lucru”, ne spune ea grijulie pentru soarta generațiilor viitoare. Pentru formarea intelectuală şi morală a fiicei sale, Alfons de Cepeda a încredinţat-o pensionului ţinut de surorile augustine, după cum era tipicul vremii. Aici s-a întâlnit cu o călugăriţă ”sfântă”, cum altfel, Maria Briceno, care i-a redeşteptat în suflet gândul şi dorinţa frumuseţilor nepieritoare care se află cu precădere doar în capul oamenilor. Simţea totuşi că i-ar veni foarte greu să se despartă de bucuriile preferate şi ea însăşi mărturiseşte că dorea mult “ca Bunul Dumnezeu să nu o cheme la viaţa de mănăstire”. Cu toate acestea, în urma convorbirilor cu un alt ”suflet ales”, “m-am hotărât să mă înving pe mine însămi” spune sărmana fată; a cerut permisiunea tatălui său şi a intrat în mănăstirea călugăriţelor carmelitane din Ávila.

–             Bun, deci observăm că Teresa era, după ce a trecut de faza idealistă a copilăriei inconștiente, o femeie frumoasă și doritoare de frumos, care simțea o puternică tendință de a se bucura de ceea ce viața oferea. Extrem de feminină, dorea să își pună în valoare farmecele și să fie remarcată, apreciată și dorită, așa cum este normal și firesc. Mai mult de atât, se pare că resimte o atracție puternică spre o persoană de același sex, lucru care intra în contradicție enormă cu întreg edificiul ideatic al moralei creștine a vremii. Dar, odată introdusă în mediul mănăstiresc, în plină propagandă și îndoctrinare religioasă, începe să reactiveze vechile tendințe ”spirituale” și se hotărăște, în urma unei decizii evident egotice, care avea la bază promisiunea unei poziții și a unui avantaj mult mai înalt prin sacrificiu decât prin trăirea ”celor lumești”, să lupte cu acea parte ”volitivă” a personalității împotriva pornirilor naturale, generând o scindare profundă în propria sa structură.

–             “Când am îmbrăcat haina călugărească, Domnul m-a făcut să înţeleg cât de darnic este faţă de cei care se înving pe ei înşişi pentru a-i sluji lui. În aceeaşi clipă am simţit în sufletul meu o mulţumire atât de mare pentru starea pe care am ales-o, încât nimic nu a putut să o micşoreze până în ziua de astăzi… Nu aveam încă, mi se pare, iubirea de Dumnezeu… Dar o lumină puternică m-a făcut să înţeleg că tot ce este trecător valorează foarte puţin”. Timp de douăzeci de ani a trăit în mănăstire, încercând să împace dorinţa desăvârşirii spirituale cu satisfacerea dorinţei de comoditate şi afecţiune umană. Dar într-o zi, icoana cu “Ecce Homo” (”Iată omul” pictură a lui Tizian) aflată în capelă s-a însufleţit şi a început să sângereze în prezenţa Terezei; atunci Tereza a îngenunchiat în faţa lui Hristos şi L-a rugat să-i dea “odată pentru totdeauna puterea de a nu-l mai ofensa”. Întărită de harul divin, a rupt în inima ei legăturile unor afecţiuni prea omeneşti şi a dăruit-o lui Dumnezeu, începând o viaţă nouă, plină de suferinţe şi bucurii suprafireşti, pe care le-a descris cu măiestrie în cărţile sale: “Drumul perfecţiunii”, “Gânduri despre iubirea de Dumnezeu” și “Castelul interior”.

–             Teresa se luptă timp de douăzeci de ani cu tendințele sale firești, care își cereau drepturile, așa cum se întâmplă cu orice om. Faptul că era atât de scindată ne arată faptul că nu era chiar atât de convinsă în forul său interior asupra ”superiorității” drumului pe care îl alesese, având în mod evident niște îndoieli destul de mari asupra ”corectitudinii” și acurateții promisiunilor ”evanghelice”, legate de bucuriile și împlinirile din viața de după moarte. Scindarea schizofrenică a atins, după atâta vreme, o intensitate atât de mare încât începe să aibă vedenii, descrise sub forma tablourilor care sângerează, experimentând, în conflictele sale mintale, diluzii atât de puternice, încât partea rațională pierde ”bătălia” și acceptă dominația imaginarului, care este puternic sprijinit de conștiința înțesată de ideile ”sfinte”, idealizate, legate de puritatea poveștii Mântuitorului. Deși probabil avea și aici îndoieli legate de această poveste, căci la urma urmei este doar o poveste, ”alege” să favorizeze iraționalul în detrimentul lucidității.

–             Deoarece în mănăstiri pătrunsese luxul, comoditatea, delăsarea, Tereza a simţit chemarea de a se consacra operei de reformare a vieţii călugăreşti. După ce s-a sfătuit cu mai mulţi oameni renumiţi prin ”sfinţenia” şi ”înţelepciunea” lor, a obţinut de la Papa Pius al IV-lea aprobarea de a proceda la întemeierea unor mănăstiri în care să se respecte cu stricteţe rânduielile primitive, foarte aspre, ale ordinului Carmelitan. Astfel, la 27 august 1562 a luat fiinţă lângă Ávila prima mănăstire a Carmelitanelor Desculţe, dedicată Sfântului Iosif. Cu această ocazie s-a sfinţit şi prima biserică în cinstea Sfântului Iosif. La moartea Sfintei Tereza existau în Spania 32 mănăstiri reformate, 17 pentru femei şi 15 pentru bărbaţi. Această operă imensă a cerut din partea Sfintei Tereza multă energie, tenacitate, inteligenţă şi îndeosebi o încredere fără margini în Providenţa divină. “Tereza fără harul lui Dumnezeu este o femeie sărmană; cu harul lui Dumnezeu, este o forţă; cu harul lui Dumnezeu şi cu mulţi bani, este o putere” spunea Papa Pius.

–             Tereza devine, așa cum spune puterea bisericească, un model pentru ceilalți, un individ folosit în scopuri propagandistice, o femeie sărmană, cu mințile chinuite de conflictele interioare generate de dorințele contradictorii care par să nu mai înceteze odată, irațională și psihotică, cel mai probabil deja schizofrenică, transformată în simbolul dedicației și exemplul dăruirii pe calea lui Hristos. O afacere foarte bună pentru instituția bisericii care reușește, prin forța maniacală arătată de Tereza, să atragă și să mobilizeze masele ”lâncezite” și ”delăsătoare”, ”păcătoase”, care trebuiau ”biciuite” întru calea dreaptă a Domnului. O ”putere” care, alimentată de banii Bisericii, genera profituri de neimaginat în alte condiții.

–             Puterea specială a stărilor maniacale este contagioasă și mobilizatoare, continuă fata. Momentul culminant al vieţii sale spirituale l-a constituit trăirea experienţei transverberării. Aceasta este un fenomen mistic, rar menţionat şi care desemnează ”străpungerea spirituală a inimii printr-o săgeată aprinsă” (de iubire). Este vorba de o rană fizică provocată de o cauză imaterială. Persoana implicată vede un înger înarmat cu o lance aprinsă care îi străpunge coasta, ”aşa cum inima lui Iisus a fost străpunsă de suliţă”, deși evangheliile specifică destul de clar că vârful armei romanului nu a pătruns în inima lui Iisus, ci doar a înțepat o coastă, care a sângerat, arătând că este încă viu. Dacă vârful ar fi penetrat inima l-ar fi omorât pe loc, ceea ce nu era permis și ostașul nu ar fi făcut niciodată.

–             O altă închipuire generată de imaginile iconoclastice care ajunseseră adevărate clișee mintale de o putere enormă, de netăgăduit în acele vremuri, în care întreg edificiul politico-social le susținea obsesiv.

–             Corect. Deci inima îi este atinsă şi sângerează în anumite momente, mai ales în vinerea sfântă, cum altfel. Sfânta Tereza a povestit evenimentul, care apare în biografia sa franceză, publicată în secolul al XVI-lea: „Văzui un înger aproape de mine în partea stângă… Nu era mare, mai degrabă mic, foarte frumos, cu o faţă atât de îmbujorată, încât semăna cu acei îngeri în culori atât de vii, care par să se aprindă…Vedeam în mâinile sale o lamă de aur şi în vârf părea a avea o flacără. Mi se părea că o înfige de mai multe ori în inima mea şi-mi atinge măruntaiele; când o retrase mi se păru că aceasta le ia cu ea şi mă lăsă cu totul înflăcărată de o mare iubire a lui Dumnezeu. Durerea era atât de mare încât îmi smulgea suspine şi suavitatea pe care mi-o dădea această mare durere era atât de imensă încât nu puteai decât să-ţi doreşti ca ea să continue şi ca sufletul să nu se mulţumească decât cu Dumnezeu. Aceasta nu era o durere trupească, ci una spirituală, chiar dacă trupul participa puţin la ea, şi chiar foarte puternică. Acesta este un schimb de iubire atât de suav care se petrece între suflet şi Dumnezeu, încât eu implor bunătatea sa de a-l revela celor care ar gândi că eu mint…În zilele în care trăiam aceasta, mergeam ca uluită, nu doream nici să văd, nici să vorbesc cu nimeni, doar să mă înflăcărez în suferinţa mea, care pentru mine era una dintre cele mai mari onoruri, din acelea pe care le-au cunoscut slujitorii săi.“

–             Mda, după mine o descriere sugestivă a modalității de folosire de către corpul conflictualizat a capacităților specifice implicate în gestionarea traumelor fizice și psihice. Prezența imaginilor tipice iconoclastice aparținând spațiului cultural în care Tereza se formase ne indică modul în care părți semnificative ale minții sale încercau să contrabalanseze daunele pe care și le auto-provoca prin rularea la un nivel enorm a ideilor de penitență și sacrificiu, de obligativitate a experimentării a ceea ce considera ea drept ”suferințele sfinte ale Mântuitorului”, prin generarea unor ”plăceri” care să acopere trauma indusă de o parte a minții. Aceasta seamănă izbitor cu toate celelalte mijloace naturale de protecție ale corpului, care apar în momentul în care eul conștient, folosind voința, impune un efort enorm trupului, care întâmpină leziuni și daune semnificative.

–             Da, cam ca atunci când alergătorii de cursă lungă încep să perceapă o stare de euforie după ce efortul a trecut de un anumit prag, durerea ignorată fiind acoperită de ”plăcerea ”indusă de neuro-transmițătorii care inundă creierul, pentru a proteja.

–             Sau ca fotbaliștii sau luptătorii care nu mai percep durerea în timpul ”confruntării”, datorită focalizării și concentrării, din aceleași motive.

–             De altfel, un cercetător celebru, Guerier, include în lucrarea sa despre Sfântul Francisc constatările ştiinţifice ale lui G. Dumas, care a studiat procesul apariţiei stigmatelor din punct de vedere psiho-somatic.

Dumas a stabilit următoarele criterii generale pentru apariţia stigmatelor: toţi stigmaticii suferă o durere insuportabilă în părţile afectate ale trupului, indiferent de forma pe care o iau stigmatele – urma unei cruci pe umăr, urme de spini pe cap sau, în cazul lui Francisc din Assisi, răni pe mâini, picioare şi coastă. Alături de durere, ei simt o mare desfătare la gândul că sunt vrednici să sufere împreună cu Iisus, să poarte, aşa cum a făcut El, păcate de care nu sunt vinovaţi.

–             Deci pare că trăirile ”mistice” ale Terezei sunt rezultatul propriei imaginații care generează conflicte ”psihologice” artificiale susținând valori ”ideatice”, cum ar fi suferința fără vină pentru alții, evident păcătoși, murdari și indiferenți la strădaniile depuse de sfânt pentru salvarea lor, toate venind pe traseul așa numitei ”credințe”, care devine o putere enormă a minții, folosită din păcate pentru a alimenta diluziile legate de poveștile ”spirituale” susținute de doctrinele religioase, care sunt eminamente iraționale și extrem de contradictorii.

–             Evident. Reținem ideea centrală, extrem de puternică a ”Salvării” și a ”Salvatorului”, cu care ne vom mai întâlni. Iar schizofrenia, care este o afecțiune psihică foarte comună, ne arată fără îndoială puterea extraordinară a minții umane de a genera fantasme pe care tot aceasta le percepe drept ”reale”, chiar și în timpul stării de veghe.

Samsara (2001)

Ce este iubirea și care este relația acesteia cu spiritualitatea? Este sexualitatea corelată cu spiritualitatea? De ce toate religiile lumii insistă că pentru a te dedica și a merge pe o cale ”spirituală” este necesar să se renunțe la sexualitate? De ce activitatea sexuală ar fi ceva care interferează și împiedică omul să fie spiritual? Oare ca să fii spiritual este nevoie să devii călugăr și să te închizi între zidurile unei mănăstiri? De ce cele două sunt ”incompatibile”?

Filmul încearcă să ne prezinte câteva din marile paradigme-fantasme-arhetipuri ale mentalității omenești din toate timpurile și locurile, una din cele mai puternice fiind această relație presupus intimă dar nedovedită în niciun fel între trăirea sexualității personale și așa-zisa spiritualitate care a otrăvit mințile a generații nenumărate și chiar au creat această percepție ce s-a dovedit monstruoasă de-a lungul istoriei, prin reprimarea și respingerea instinctelor vitale fundamentale în numele desăvârșirii spirituale și care au condus doar la patologie și abuzuri, durere și suferințe nesfârșite, puternic asezonate cu ipocrizie și minciună. Samsara este un termen sanscrit care semnifică roata continuă a existenței în care tot ceea ce este viu se naște și moare în cicluri nesfârșite de suferință, ieșirea din acest tăvălug perpetuu fiind idealul suprem în concepția religiilor orientale.

Pelicula lui Pan Nalin urmărește traseul unui tânăr călugăr care după trei ani de izolare și practici ascetice este recuperat de către maestrul său și adus în mănăstirea unde se pregătește o mare sărbătoare pentru a fi onorat și investit ca locțiitor al abatelui, una din cele mai înalte poziții în ierarhia locală. Apare însă o problemă destul de gravă pentru că ascetul nostru, care trăise timp de trei ani cu aer: este în mod vădit interesat peste măsură de sânul unui femei care alăpta și are vise umede și poluții nocturne, care se agravează pe zi ce trece, lucruri incompatibile cu statutul și așteptările celor din jurul său. Aceștia înțeleg în foarte scurt timp că este nevoie de o intervenție în forță, drept pentru care îl trimit la un călugăr bătrân care încearcă să îi arate că femeia este un sac de oase și umori, o murdărie și o necurățenie care nu îl poate ajuta la nimic pe drumul desăvârșirii spirituale și că ar face bine să uite impulsurile acestea scârbavnice. Nimic însă nu funcționează, așa că după festivități pornesc într-un pelerinaj prin comunitățile apropiate.

Într-una din gospodăriile în care sunt găzduiți descoperă o fată de o frumusețe răpitoare care îi răspunde chemării fără cuvinte și amândoi se iubesc carnal în mijlocul naturii care îi ”protejează”. Își anunță maestrul și prietenii că a decis să rămână pentru a forma o familie și deși fata era logodită are întâietate și se căsătorește cu aceasta. În curând apare pe lume și primul lor copil pe care cei doi se străduiesc să îl crească într-un mod responsabil. Tânărul fost călugăr devine un membru marcant și valoros al comunității datorită pregătirii sale superioare și în curând toate îi merg în plin, ajungând să aibă tot ceea ce un om poate avea pe această lume.

Evident că nevoia intrinsecă a omului de mai mult îl face să dorească și alte interacțiuni cu femei frumoase și chiar ajunge să se conexeze cu o prietenă a soției sale care îi mărturisește că frumoasa și inteligenta sa nevastă știa că o să încerce să se încurce și cu ea și îi spusese în avans că ea nu are nicio problemă, că tot ceea ce contează pentru ea este bucuria și fericirea lui.

Aflarea acestui context declanșează o suită enormă de sentimente de vinovăție și o adevărată criză morală se instalează în interiorul său, singura soluție pe care o vede fiind să fugă, precum făcuse și mentorul său, Buddha, cu câteva mii de ani înainte, abandonându-și iubita și fiul pentru a se întoarce la mănăstirea de unde plecase cu câțiva ani înainte.

Chiar când să treacă în mod simbolic podul ce îl aducea înapoi la mănăstire, soția lui îi iese în cale chiar la mijloc și îi reproșează că metoda aleasă de el este lipsită de demnitate și fuga lașă și abandonarea sa și a fiului său pentru a-și împlini visele de ”realizare spirituală” sunt expresii ale egoismului și prin urmare nu indică decât că este foarte departe de tot ceea ce înseamnă spiritualitate și valoare umană, dar că ea îl îndeamnă să își urmeze instinctul pentru că aceasta este singura cale de a străbate în mod natural etapele vieții și ale înțelegerii lumii.