Now Reading
A gresi e omeneste, a persevera e complet aiurea

A gresi e omeneste, a persevera e complet aiurea

Unul dintre cele mai interesante comportamente umane (pentru mine) e cel manifestat atunci cand apare disonanta cognitiva.

Ce este aceasta? Detinerea simultana in minte a doua informatii „egale si de sens contrar” cu o me tafora din fizica. „Fumatul ucide” si „fumez un pachet pe zi”, de exemplu. Ce se intampla atunci? De obicei rezolvarea vine in directia afectivitatii, placerii etc. Continuam sa fumam. De obicei. Dar nu e chiar atat de simplu.

Tesatura convingerilor noastre e cu mult mai complexa decat atat. A fi o persoana religioasa si a fi nevoit in acelasi timp sa accepti evolu tionismul, pentru ca vine cu dovezi de nerespins. Iata o enorma contradictie generatoare de stres.

Teoria disonantei cognitive a fost articulata prima data de catre psihologul american Leon Festinger in 1956. Istoria acestui concept este simpatica; un grup de adepti ai ideii ca sfarsitul lumii va avea loc… la un moment dat, s-au adunat intr-o casa in care s-au rugat o noapte intreaga sa fie salvati in momentul fatidic de catre o trupa de extraterestri. Se intampla in 1956.

Pentru ca nici sfarsitul lumii nu a avut loc si nici extraterestrii nu au sosit, grupul celor facuti de bafta a crostetat imediat explicatia ca numai credinta lor ardenta i-a salvat de la moarte… Ce este mai interesant aici nu e doar torsionarea realitatii pentru a servi linistii afective necesare omului.

Mai curioasa si implicit mai perfida este spirala justi fi carilor propriului comportament indreptat intr-o directie sau alta. Sa zicem ca sunt un sef stresat si intr-o zi imi dau de toti peretii colegii si subalternii, convis/a fiind de incapacitatea lor sau reaua lor vointa. Poate fi rezultatul presiunii, stresului la care sunt supus/a (si cine poate spune ca traieste liber de asa ceva?). Nu asta e important.

Aceasta actiune a mea este inconforma cu ideea de om rational si stapanit si matur pe care o am despre mine. Atunci voi incepe sa creez un sir de explicatii si de justifica ri care sa imi protejeze eul de asaltul de idei negative despre ceea ce tocmai am facut. Aici sta, cred eu, cheia multor conflicte perpetuate inutil, la serviciu, in cuplu, in… orice.

Imposibilitatea de a accepta ca am gresit si de a face gestul reparator. Credem, gresit, ca a admite eroarea personala, ne diminueaza cumva in ochii celorlalti. Puterea nu este un teren al scuzelor, intr-adevar.

Insa, in cele mai multe raporturi de egalitate, permanenta justificare a propriilor actiuni ne incurca rau. A admite ca ai gresit mi se pare un semn de noblete, de stapanire si de autentica siguranta de sine.

Pana la urma, errare humanum est, perseverare diabolicum. Sau, in traducere libera, sa recunoastem greseala, ca sa nu o mai repetam.

 

Ma puteti urmari si pe www.iulialexa.com

Foto: 123rf.com

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!