Now Reading
Divort: cand copiii isi judeca parintii

Divort: cand copiii isi judeca parintii

Divort: cand copiii isi judeca parintii

Cand parintii divorteaza, sufera si copiii. Universul lor se clatina, familia se destra­ma, iar ei nu inteleg aproape nimic. Am cules cateva marturii de copii si de fosti co­pii, pe care parintii nu au stiut sa ii asculte.

Divortul este cel mai adesea privit ca un esec al cuplului. „Nu a mers“, „nu ne-am inteles…“ Nici atunci cand ii intereseaza insa, parintii nu au acces la ceea ce simt copiii lor. Ce emotii au, ce gandesc ei despre situatia grea care clatina familia… Un copil nu are „instrumentele“ pentru a intelege acest eveniment in adevarata lui complexitate.

Cel mai adesea, copiii isi iubesc intens ambii parinti, chiar daca asista la conflictele dintre ei. Un copil nu stie sa deosebeasca cu finete. El se invinovateste pentru ca mama si tata se cearta, crede ca divortul se va intampla din cauza ca nu a fost el cuminte… Sau il uraste din tot sufletul pe cel pe care il crede el vinovat. Tot atatea ganduri naive si periculoase, la care parintele ar face bine sa fie atent, sa le asculte si sa le admita, chiar daca nu-i plac.

Copilul trebuie sa exprime aceste emotii, nu sa le ascunda sau sa le reprime. Este vital pentru sanatatea lui psihica imediata sau de mai tarziu sa fie astfel. Iar parintele trebuie sa-i explice, treptat, „pe limba lui“, ce s-a intamplat. Si, mai ales, sa ii spulbere sentimentele de vina si de acuta nesiguranta.

„Au uitat ca noi aveam nevoie de fiecare dintre ei“
Mariana, 27 de ani

„Fiind cea mai mare dintre trei surori, aveam 12 ani cand parintii mei au divortat, de comun acord. Mama i-a spus mereu tatalui meu ca poate veni sa ne vada oricand doreste. Numai ca a trecut adesea prin fata casei, insa nu s-a oprit niciodata. Pentru copiii de atunci, asta a fost ingrozitor de dureros; simteam ca nu se mai interesa de noi.

In tristetea lor, parintii mei au uitat ca fiicele lor nu aveau nicio vina si ca simteau nevoia de prezenta fiecaruia dintre ei. Mi-ar fi placut ca ei sa ne explice cum avea sa fie viitorul nostru dupa divortul lor, tipul de relatie pe care intentionau sa o aiba – sau nu – cu noi. Pentru ca eram cea mai mare, trebuia sa raspund la intrebarile surorilor ingrijorate si sa fiu tare in fata lor. Adultii au tendinta sa se ingrijoreze mai mult pentru micutii lor, gandindu-se ca cei mari se vor adapta mai usor… Asta nu-i tocmai adevarat…”

„Ma rugam sa nu se omoare intre ei“
Iulia, 28 de ani

„Parintii mei au divortat cand eu aveam opt ani. Rasuflarea, dupa doi ani de certuri ingrozitoare. Seara, ma rugam pentru ca ei sa nu se omoare. Chiar daca nu mi-am vazut niciodata parintii atacandu-se fizic, pentru mine, doua persoane care se insultau atat, terminau neaparat prin a se omori intre ele. Atunci ma rugam si, uneori, gandindu-ma ca disparitia unuia dintre ei era inevitabila, incercam sa-mi impun o alegere: «Daca unul dintre ei trebuie sa moara, as prefera ca acela sa fie tata». A doua zi, imi mentionam mama, dupa cum imi era dispozitia in acea zi. Asta explica, fara indoiala, faptul ca, dupa despartirea lor, m-am invinovatit atat. Niciunul nu era mort, insa plecarea definitiva a tatalui meu insemna acelasi lucru. Era vina mea…

Nu le reprosez parintilor mei ca au divortat. Era singura solutie. Insa ii fac vinovati de faptul ca m-au lasat sa ma prabusesc in acesti doi ani. Am facut totul pentru a disparea din ochii lor, iar ei nu m-au cautat. Le reprosez, de asemenea, faptul ca nu mi-au mai vorbit niciodata de aceasta perioada. Daca mama mea mi-ar fi explicat de ce aceasta dusmanie si acest divort, asta mi-ar fi scutit acesti ani de invinovatire si de a fi gandit ca mi-am «omorat» tatal.”

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

Pages: 1 2
View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!