Danubian Morodan – Despre curajul de a te întâlni cu tine însuți

Pentru Danubian Morodan, lucrul cu oamenii este o chemare născută din fascinația pentru procesul profund al devenirii umane. Într-o lume în care performanța profesională a ajuns adesea să umbrească dezvoltarea personală, el readuce în prim-plan esențialul: omul din spatele tuturor rolurilor. Printr-o abordare lucidă și centrată pe echilibru, Danubian îi însoțește pe cei care au curajul să se privească onest, să-și recunoască umbrele și să transforme vulnerabilitatea în putere și sens.

Revista Psychologies: Ce te-a motivat să alegi această profesie și să lucrezi în mod direct cu oamenii?

Danubian Morodan: Preocuparea și fascinația pentru creșterea personală. Mă refer la dezvoltarea omului: nu a profesionistului sau a altor roluri pe care ni le însușim în experiența noastră de viață. Asta cred că a fost (și încă este) capcana în care cei mai mulți oameni s-au prins: au investit foarte mult (aproape tot) în dezvoltarea profesională și/sau intelectuală ignorând total dezvoltarea lor ca ființe umane.

Astfel se face că atât de mulți oameni sunt realizați (mai mult sau mai puțin) profesional și financiar, dar au mari probleme în relații: în familia de proveniență, în relația de cuplu, în relația cu proprii copii, în viața socială.

Atât de mulți oameni sunt foarte buni pe cee ace fac la job și, cu toate acestea, pe dinăuntru se simt din ce în cem ai lipsiți de sens, pentru că nu și-au pus niciodată problema dacă ceea ce fac este aliniat cu propriile valori sau nu…

Atât de mulți oameni copleșiți de sentimente de vină și rușine, chinuiți de percepția că nu sunt „sufficient de buni” ca să merite aprecierea, iubirea celorlalți, frustrați de faptul că „trebuie” să facă o mulțime de lucruri care nu îi împlinesc ca să „nu piardă” ceva anume (relația cu șeful, job-ul „sigur”, statutul social, imaginea în fața celorlalți, etc…).

Atât de mulți oameni cu un nivel al încrederii de sine scăzut, deși uneori mascat sub forme de aroganță sau agresivitate care le afectează grav capacitatea de a se bucura de cee ace au deja în viața lor.

Din fericire, se pare că trăim un timp istoric în care oamenii se trezesc și încep să își dea seama de direcția distructivă în care merg și din ce în ce mai mulți își asumă responsabilitatea de a sta față în față cu propriile umbre și de a le înfrunta cu onestitate și acceptare de sine.

Acești oameni sunt motivația mea.

Din experiența ta, care consideri că este cea mai mare provocare pe care oamenii o întâmpină în dezvoltarea lor personală sau profesională?

D.M.: Ei înșiși! Asta e provocarea numărul unu! Carl Jung spunea că „omul va face tot ce îi stă în putință să nu își întâlnescă propriul suflet.”

Convingerile limitative, tiparele mentale și comportamentale, mecanismele automate de reacție emoțională… toate acestea sunt „normalul” cuiva; sunt strategii de supraviețuire pe care individul le-a dezvoltat de-a lungul vieții în urma propriei percepții pe care a avut-o asupra evenimentelor derulate în contextul interacțiunilor cu oamenii din jurul său.

Problema nu este că a dezvoltat aceste strategii: ele i-au servit la un moment dat din viață și în relație cu anumite persoane. Problema este că le consider adevăr indiscutabil și nu este conștient de faptul că tot ele sunt și cauza disfuncționalităților din viața prezentă. El le consideră „normalități” – și, din perspectiva sa, sunt SINGURELE normalități. Orice altceva este inacceptabil, indezirabil, de respins și nu își imaginează viața altfel decât așa. Astfel, nu este dispus și/sau nu este capabil să decupleze de pe aceste linii de gândire și acțiune, se blochează în propriile strategii și se autocondiționează pentru un anumit parcurs.

Astfel, cu această mentalitate – care nu mai este de actualitate – omul își creează tot felul de context dureroase, frustrante… și intră fie în rolul de victimă – considerând că nu are putere, că lumea „e rea”, că eu „sunt bun” (pentru că acționez conform setului de credințe pe care îl am) iar ceilalți sunt „răi” și de aceea nu reușesc eu în viață, fie în rolul de agresor – atacându-i pe cei pe care îi consider „periculoși” pentru propriile interese sau răzbunându-se pe cei pe care îi consideră „vinovați” de propriile nereușite și dureri, fie în rolul de salvator – căutând în permanență să îi „ajute” pe cei din jur să ducă o viață „mai bună” (a se citi: în conformitate cu propria sa viziune despre viață).

Problema, deci, constă în faptul că nu reușește să vadă legătura de cauzalitate dintre propriul sistem mental și rezultatele pe care aceasta le produce în realitatea vieții sale.

Când omul reușește să vadă și o altă perspectivă, atunci începe schimbarea mentalității sale. Când acceptă noua perspectivă atunci începe schimbarea realității sale.

Cum te asiguri că rămâi obiectiv și imparțial atunci când lucrezi cu clienții tăi, având în vedere diversitatea problemelor cu care se confruntă?

D.M.: Intru în ședință cu intenția de a accepta omul. Las deoparte propriile principii de viață pentru a nu intra în rolul de judecător, mă abțin cât de mult de la „a da sfaturi”, în schimb mă focusez pe a înțelege omul din fața mea, de a-l accepta în unicitatea lui și… pun întrebări.

Pornesc de la premisa că el are deja soluțiile la problemele pentru care îmi solicită suportul, iar rolul meu este să îl susțin în poziționarea sa în alte perspective decât cele pe care le-a utilizat până acum. Practic, îi sugerez direcții în care să privească, în timp ce îi las libertatea și responsabilitatea să vadă ce este acolo și să aleagă ce i se potrivește.

Există vreo tehnică sau abordare pe care o consideri esențială în munca ta și care ți-a adus cele mai multe reușite?

D.M.: Abordarea pe care am folosit-o cel mai mult până acum și care a adus cele mai semnificative rezultate în viața oamenilor care mi-au acordat încrederea să lucreze cu mine se bazează pe Legile Universale.

Conform acestora, realitatea este neutră. La nivelul minții noastre, însă, există tendința de a polariza evenimentele și persoanele din jurul nostru considerând că unele sunt „pozitive” iar altele sunt „negative”. În consecință, ne vom atașa de cele „pozitive” și le vom dori în viața noastră, în timp ce ne vom distanța de cele „negative” și le vom respinge.

Dar care este criteriul după care facem această clasificare? Evident, mentalitatea noastră: setul nostru de convingeri, credințe, tipare, automatisme…

Metoda de coaching pe care o aplic are ca obiectiv echilibrarea percepției. Asta înseamnă că voi căuta să văd partea pe care nu o văd: în caul unei percepții „negative”, voi căuta să văd pozitivul și viceversa.

Astfel, întregim percepția noastră despre realitate și o echilibrăm. Asta ne permite să abordăm situațiile de viață dintr-o atitudine centrată, nu dintr-una trunchiată, dezechilibrată. Asta e una dintre problemele raționamentului uman: stăm strâmb și judecăm drept; concluzia nu are cum să fie decât „strâmbă”. Deci: logica e impecabilă, dar premisele sunt eronate; și atunci, rezultatul raționamentului va fi eronat.

Metoda, deci, constă în echilibrarea percepției, astfel încât omul să aibă libertatea de a lua decizii văzând întregul, nu doar o parte a întregului. Cu cât mai polarizată percepția cu atât mai mare condiționarea; cu cât mai echilibrată percepția, cu atât mai mare libertatea.

Cum te ocupi de stresul sau de emoțiile negative care pot apărea în urma sesiunilor cu clienții?

D.M.: Într-adevăr, munca de acest fel (coaching, psihoterapie, consiliere) poate fi stresantă. Modul în care gestionez această problemă are următoarele componente:

1. În timpul interacțiunii terapeutice mă detașez de durerile, emoțiile, problemele omului din fața mea. Empatizez cu el, i le văd, i le aud, i le validez, dar știu că nu sunt ale mele. Știu că nu e responsabilitatea mea și nu stă în puterea mea să rezolv problemele celorlalți (deși uneori sunt tentat să fac asta). Responsabilitatea mea e să îi țin spațiul celui care apelează la suportul meu pentru a-și găsi propriile răspunsuri.
2. La rândul meu, apelez la suportul colegilor mei pentru coaching și terapie.
3. Încrederea în Divinitate: știu că e Cineva mai presus de toți și de toate și că nimic din ce se întâmplă nu se întâmplă fără semnătura Sa. Așa că, oricât de dureroasă ar fi experiența cuiva, știu că nu-i la întâmplare și că are un rost în viața sa (și a mea, că nu întâmplător a ajuns la mine) și că acea experiență nu are doar partea negative, ci și pe cea pozitivă, în egală măsură. Deci, pe cât mai mare e durerea, pe atât mai mare ar trebui să fie și beneficiul pe care îl conține.
4. Relația cu soția mea și cu cei trei băieți ai noștri; este o terapie naturală și foarte eficientă pentru mine.

Ce sfaturi ai pentru cineva care dorește să înceapă o carieră în domeniul tău?

D.M.: În primul rând, aș felicita pe cineva care își dorește să facă asta.

În al doilea rând i-aș adresa câteva întrebări:

• Ce te-ar motiva să faci asta?
• Cât de mult se aliniază valorilor tale?
• Cum s-ar schimba viața ta când tu ai lucra în acest domeniu?

Apoi aș sublinia că este foarte important să lucreze la propria vindecare și dezvoltare personală.

Și, în final, i-aș aș arăta că este necesar să își flexiblizeze mintea. Acest aspect este necesar în primul rând propriei dezvoltări și apoi activității profesionale, pentru că altfel va fi tentat să judece oamenii care își vor pune sufletul pe tavă în fața sa, ceea ce îi va răni și mai mult pe aceștia și le va adânci durerile, neputințele, blocajele…

Ce resurse (cărți, cursuri, seminarii) recomanzi celor care doresc să se dezvolte în domeniul terapiei, coaching-ului, consultanței sau training-ului?

D.M.: Pot să spun ce m-a ajutat pe mine până acum și aș recomanda cu încredere.

Pe lângă programele acreditate de formare profesională pe care le-am urmat și în urma cărora am obținut certificate oficiale de specializare (Formator, Consilier de Dezvoltare Personală, Coach), am parcurs câteva programe care mi-au influențat foarte mult dezvoltarea. Mă refer la „Mental Coach” cu Florin Amariei (din păcate, programul nu mai este disponibil), „Emotional Loyalties System” cu Dacian Pășcuță, „Inspired Money Foundation” cu echipa Monicăi Ion.

În prezent sunt înscris într-un program de formare ca psihoterapeut integrativ organizat de Asociația Română de Psihoterapie Integrativă.

Câteva dintre cărțile care mi-au influențat parcursul professional dar și dezvoltarea la nivel personal și pe care, de asemenea, le recomand, ar fi:

• Harville Hendrix și Hellen LaKelly Hunt, Terapia Imago.
• Sue Johnson, Ține-mă strâns în brațe
• Anthony De Mello, Conștiența
• Wilfried Nelles, Viața nu cunoaște cale de întoarcere
• Alain Cardon, Perspective cuantice în coachingul sistemic

Cum te asiguri că te dezvolți continuu ca profesionist și rămâi la curent cu cele mai recente tehnici și metode din domeniul tău?

D.M.: De când am pornit pe această direcție profesională (în urmă cu patru ani) m-am înscris în fiecare an la cel puțin două programe de formare profesională sau dezvoltare personală. Am de gând să mențin acest ritm pentru că am văzut că după fiecare parcurs de acest fel, am devenit mai conștient de sine, mai vindecat, cu mai multă acceptare de sine, cu un nivel de încredere de sine mai ridicat dar și mai abilitat profesional, mai informat, mai capabil să servesc oamenii care au venit către mine.

Sunt membru al Asociația Română de Psihoterapie Integrativă, ceea ce îmi asigură conectarea la un mediu de dezvoltare profesională continuă. În acest context, fac parte dintr-un grup de intervizare, am acces la cursuri de specializare, particip la evenimente adresate psihoterapeuților.

Ai avut vreodată un moment „aha!” sau o revelație în timpul muncii tale care ți-a schimbat perspectiva sau abordarea? Dacă da, ne poți povesti despre el?

D.M.: Atât în ședințele unu la unu cât și în sesiunile de grup, am de fiecare dată câte ceva de învățat. Fie că îmi este apăsat un buton emoțional, fie că mă oglindesc în experiența și provocările omului din fața mea, fie că fac niște conexiuni noi… de fiecare dată am ceva de învățat. Am înțeles, astfel, că cea mai rafinată formă de învățare este să îi înveți pe alții.

Astfel, mă aflu permanent într-un proces de schimbare a perspective și am permanent revelații mai mari sau mai mici.

De exemplu, o femeie îmi relata experiența ei de relație de cuplu în care nu se simte liberă să fie ea și în care simte permanent presiunea de a se conforma unui standard pe care percepea că soțul ei îl așteaptă de la ea. Iar asta m-a făcut că mă gândesc la relația mea de cuplu și să îmi pun întrebarea: „Oare soția mea cum se simte în relație cu mine din acest punct de vedere?” Ceea ce mi-a ocazionat o discuție cu ea în care exact asta am întrebat-o: „Tu te simți liberă în relație cu mine?” Asta e drama multor cupluri: parteneri care nu se simt liberi să își trăiască viața, să își manifeste personalitatea de teama că ar pierde legătura. Iar asta vine fie din propriile răni, frici, proiecții… fie din coerciția (directă sau indirectă, explicită sau implicită, „negativă” sau „pozitivă”) care vine din partea celuilalt, fie dintr-o combinație dintre cele două.

O altă revelație semnificativă pentru mine a fost că mediul relațional este mediul în care ne putem vindeca traumele noastre emoționale și că mediul acesta poate fi INCLUSIV relația cu terapeutul sau grupul de suport din contexul unui program de dezvoltare și/sau terapie. Am văzut asta în activitatea pe care o desfășor zilnic și este confirmată în practica și studiile terapeuților din întreaga lume.

Care este cea mai mare recompensă pe care o primești în urma muncii tale cu clienții?

D.M.: Când, în urma uneia sau a mai multor ședințe, clientul îmi spune: „M-am simțit auzit și înțeles fără să fiu judecat sau condamnat…” acesta este unul dintre cele mai frumoase complimente pe care le pot primi. Și știu că acesta este mediul în care oamenii pot să se flexibilizeze și să își topească vechile convingeri pe care să le poată apoi turna în forme noi: mai adecvate vieții lor prezente.

Să văd cum aceștia își schimbă perspectiva și atitudinea interioară care se manifestă apoi într-o nouă manifestare în comportamentul exterior care le schimbă realitatea vieții și îi ajută să trăiască mai cu sens, mai împliniți, mai încrezători – asta e cea mai mare recompensă.

Iar a doua – la fel de mare ca cea dintâi – este propria mea dezvoltare: propriul meu proces de creștere. Pentru că atunci când îi țin spațiul unui client și îl asist în procesul lui de întoarcere către sine, asta îmi descoperă de fiecare data sclipiri de lumină cu privire la mine însumi. Altfel spus, mai primesc o porție de adevăr care contribuie la o mai mare libertate pentru că, după cum spunea Iisus Christos, cunoașterea adevărului ne face liberi.

Cum abordezi rezistența sau scepticismul unui client în procesul de coaching sau terapie?

D.M.: Fiecare coach, terapeut, mentor își dorește să lucreze cu oameni flexibili, deschiși la procesul pe care îl propune, doritori să lucreze cu ei… Dar nu întotdeauna se întâmplă așa. Mai ales la început, când încă nu s-a stabilit relația de încredere, când clientul încă se întreabă dacă poate să îmi spună un anumit lucru ce ține de intimitatea sa fără să fie judecat, respins, umilit… e normal un anumit nivel de scepticism și rezistență.

Când e vorba, deci, de acest scepticism – care provine din insuficienta cunoaștere a ceea ce pot să îi ofer – mă bucur că îl exprimă, pentru că îmi oferă ocazia să îi explic lucruri despre care nu eram conștient că are nevoie să îi fie explicate și să îl ajut să își crească nivelul de încredere. Adeseori se întâmplă ca cei mai sceptici clienți în faza de început să fie cei mai fideli suporteri după ce primesc suficiente motive pentru a avea încredere și parcurg procesul.

Când e vorba, însă, de un alt soi de rezistență – care provine din refuzul de a accepta ceea ce devine din ce în ce mai evident, din mândria că „eu știu deja”, din motive ascunse sub masca unor argumente aparent rationale, a unei pretinse moralități „superioare”, a unor citate biblice (dacă avem de-a face cu o persoană religioasă) – atunci prefer o abordare deschisă în care să confront omul cu propria înșelare. Desigur, respect libertatea fiecăruia de a decide până unde este dispus să meargă în proces, dar când văd că patinăm, că batem pasul pe loc, în timp ce pretindem că noi încă lucrăm, mi se pare că este onest din partea mea să atrag atenția asupra acestei realități.

Bineînțeles, atunci când se ajunge în această situație, știu că este vorba despre răni, neputințe, frici… așa că omul în cauză are toată empatia mea. În același timp, tocmai pentru că empatizez cu el, consider că e responsabilitatea mea să îi atrag atenția asupra a ceea ce se vede de la mine în atitudinea lui.

Unde vezi viitorul domeniului tău, având în vedere evoluția tehnologiei și schimbările din societate?

D.M.: Din perspectiva mea, domeniul dezvoltării personale (coaching, psihoterapie, consiliere, educație, etc.) este de actualitate și câștigă tot mai mult teren. Spun asta pentru că:

1. Preocupările oamenilor se mută tot mai mult spre zona împlinirii personale, a găsirii sensului, a scopului, a menirii proprii.
2. Așteptările oamenilor de la relația de cuplu au trecut dincolo de nivelul economic și sunt la nivelul conexiunii, împlinirii emoționale, satisfacției. S-a depășit de mult gândirea conform căreia „dacă nu te bate, e bine”, iar acum atât bărbații cât și femeile caută rațiuni mai profunde de a fi într-o relație. Modelul „bărbatul e capul” și toate conflictele din cadrul relației se rezolvă prin „eu am ultimul cuvânt (pentru că sunt bărbat)” nu mai funcționează – nu mai este adecvat statusului la care a ajuns mentalitatea oamenilor în acest moment.
3. Ambele domenii menționate mai sus presupun un nivel superior de conștiență de sine, maturizare emoțională, abilități de comunicare și competențe de gestionare a conflictelor.

Deci, constat că tot mai mulți oameni accesează psihoterapia, coaching-ul, programe de dezvoltare personală… și estimez că numărul acestora va crește din ce în ce mai mult.

Mai constat un aspect îmbucurător: nu numai că accesează, dar o fac cu tot mai puțină rezistență la idee și o fac nu numai în situații „limită”, ci încep să lucreze cu ei fără să aibă, neapărat, o criză în viața lor. Gândirea că „dacă mergi la psiholog, înseamnă că ai probleme” începe să fie depășită încet-încet de mentalitatea mai sănătoasă conform căreia merg la psiholog / coach ca să mă dezvolt pe mine (nu ca să „rezolv probleme”) și astfel îmi schimb perspectiva din care abordez eventualele provocări ce apar în viața mea: de exemplu, nu le mai văd ca pe lucruri de care să mă feresc și din cauza cărora să iau atitudini distructive (frică, îngheț, frustrare, disperare, stres…) atunci când vin, ci le privesc ca pe oportunități de creștere, rampe de lansare, mesaje din partea vieții sau… ambalaje pentru binecuvântări.