Mitul familiei ideale

Cu totii avem in minte ideea unei familii de vis. Imaginata diferit pentru fiecare, aceasta se dezvolta intotdeauna in jurul a patru idei-cheie: coabitare armonioasa, comunicare fluida, autoritate naturala si dezvoltare personala. In realitate, ce ne ramane de facut?

Nimeni nu crede in familia perfecta, dar cu toate acestea majoritatea oamenilor nu a renuntat la familia ideala, cea din visele noastre, exact contrariul celei din copilarie ori pe care ne-am cladit-o de-a lungul timpului. Ea penduleaza undeva intre inconstient si constient, avand creionate virtuti generoase: incredere, solidaritate, toleranta, bunastare, convietuire, veselie, fiind modelata in functie de obiceiurile si ambitiile proprii.

Fiecare familie are viziunea sa despre ideal si reguli, iar decalajul dintre cele doua le subliniaza punctual specificitatea. Idealul este necesar, este motorul care determina trecerea prin viata, iar dificultatile apar cand stacheta este mult prea ridicata si idealul exigent. Or, astazi, exigenta este pe culmi din ce in ce mai inalte. Familia este supraevaluata, cred unii specialisti, intrucat ea a devenit ultimul spatiu al fericirii. In timp ce exteriorul pare amenintator, familia este un cuib cald, perfect, impaciuitor, un ultim refugiu.

In societatea in care traim, multi parinti se lasa influentati de idealul contemporan bazat pe cultul individualismului, al bucuriei si performantei. Ideal care, sub diverse aspecte, este tiranic. Nu este intamplator ca terapeutii au in cabinete parinti care se simt depasiti, incompetenti in misiunea lor educativa, dezamagiti. De unde, necesitatea de a identifica credintele si fantasmele care ii impiedica pe copii sa-si construiasca personalitatea, si pe parinti sa-si faca treaba fara culpabilitate excesiva sau indoieli exagerate.

 

IDEALUL NUMARUL 1 – Toata lumea se iubeste

Coabitarea este, in mod normal, armonioasa. Tandretea, respectul si complicitatea domnesc, creandu-se un mic refugiu de pace. Acest frumos ideal este pus pe seama unei judecati eronate, caci fiecare dintre noi stie ca sentimentele sunt intotdeauna ambivalente, ca rivalitatea face parte din iubirea familiala, chiar si sub forma de agresivitate, furie sau ura… Dorinta de a nega aceasta dimensiune umana inseamna, practic, trairea in dezacord cu propriile emotii si, de aici, un firesc conflict interior.

In orice familie, doua nevoi se opun fara incetare: nevoia celuilalt si nevoia de a fi autonom. Cea din urma trebuie sa se intample fara cenzura sau autocenzura. Ea este adesea conflictuala, dureroasa, dar constituie invatarea lectiei separarii. Un alt punct de vedere este pericolul ce vine din importanta exagerata acordata placerii de a trai impreuna. Ca si cum familia este un club „fondat“ pe afinitatile membrilor sai.

Parintii nu trebuie sa-si iubeasca copiii strict pentru calitatile pe care le au sau pentru placerea companiei lor, ei trebuie sa le transmita reguli si cel mai bun cadru de viata. Sa nu uitam ca un copil „simpatic“ se poate transforma intr-un adevarat monstrisor la pubertate. Ce vom face atunci? Vom inceta sa-l iubim? Asadar, dupa un anumit punct, „sentimentalismul“ familiei este negativ pentru toti.

 

IDEALUL NUMARUL 2 – Comunicarea perfecta

Comunicarea este fluida, neintelegerile sunt inlaturate. Fara usi trantite, fara tipete, fara stres. Oare cum se pot desfasura conflictele? Sa recunoastem: viziunea este incantatoare. Pentru ca astazi legaturile sunt mai precare decat altadata, conflictul este trait ca o amenintare, asociat neintelegerii, deci unei posibile explozii de cuplu sau a familiei. Astfel, trebuie sa evitam tot ceea ce poate fi o sursa de neintelegere. Negociem, ezitam, seducem, dar nu ne punem de acord.

Este un calcul gresit, deoarece conflictele stabilizeaza relatiile si permit fiecaruia sa fie recunoscut in rolul sau si dupa valoarea sa. Fiecare conflict inabusit hraneste o violenta subterana, care va sfarsi prin a izbucni sau a se reintoarce impotriva sinelui.

Specialistii constata ca, pentru majoritatea parintilor, buna comunicare inseamna a vorbi mult. Dar prea multe cuvinte, prea multe explicatii, prea multe repetitii duc la contrariul rezultatului asteptat: copiii nu mai inteleg nimic! O comunicare consecventa trece peste non-verbal: gesturi, liniste, simpla prezenta…

Astazi, parintii traiesc intimitatea emotionala si verbala cu copiii ca pe o proba a unei reale complicitati. Insa, in nevoia lor de separare, copiii merg pana la adoptarea unor comportamente extreme, de tipul viciilor. Iar conflictele actioneaza ca o supapa ce elimina energiile negative, frustrarile, si le permit sa aiba mai mult oxigen.

 

IDEALUL NUMARUL 3 – Fara amenintari, santaj sau pedepse

Autoritatea este de prisos, intrucat copilul „integreaza“ cu usurinta toate regulile. Accepta fara discutii ca interdictia impusa de parinti este cel mai bun lucru pentru el

In inconstientul colectiv, exista ideea ca, daca un copil are totul la indemana pentru a creste, se va dezvolta de unul singur. Parintele nu trebuie decat sa „il ude si sa il puna la soare“, iar el va evolua individual si fara interventii semnificative, asemeni unei plante.

Concept devastator pentru datoria de parinte, caci, daca tatal sau mama ii impune copilului niste reguli si limite, el/ea nu doar le formuleaza, ci trebuie sa le si explice riguros copilului. Mai ales ca juniorii se servesc foarte usor de teama de a distruge armonia familiala si mustrarile de constiinta ale parintilor, si joaca foarte bine acest rol marcat de santaj si negociere, unde, in final, parintii isi pierd credibilitatea.

 

IDEALUL NUMARUL 4 – Dezvoltarea personala

Iata un subiect aflat pe buzele tuturor! Dorinta unei vieti de familie intense si fericite predomina, cu conditia sa nu fie sacrificata viata de cuplu si nici libertatea individuala. Astfel, familia trebuie sa fie nu numai un loc de invatare, ci, pe viitor, sa garanteze plenitudinea fiecaruia.

O ecuatie dificil de rezolvat, caci omul modern si-a diminuat vizibil pragul de toleranta la frustrare. Prin dezvoltare, se intelege in majoritatea timpului „absenta constrangerilor“, conditie prealabila unei vieti fericite de familie. Insa familia a devenit o instanta care trebuie sa garanteze fericirea tuturor, conceptie care ii dezangajeaza pe membrii acesteia, ii deresponsabilizeaza, ca si cum totul ar functiona de la sine.

Daca este fericita, familia este buna, daca masina fericirii se opreste pe neasteptate, familia este rea. Antidotul acestei conceptii toxice a „familiei fericite“ este ideea ca, pentru copii, familia e un loc in care se invata despre despartire, astfel incat, pe viitor, ei se vor putea descurca singuri. Si cum sa indraznesti sa incerci sa cunosti lumea, sa evoluezi ca individ, daca nu vrei sa te desprinzi de parinti?

 

Fara familie, copiii nu au nicio sansa sa se dezvolte – BORIS CYRULNIK, PSIHIATRU

„Visam cu totii la o familie ideala, insa descoperim ca idealul unuia nu este idealul tuturor. Nu este ideal sa avem in minte o familie ideala. Dar, daca nu o avem, lucrurile nu ar avea sens. Dar nu este un sens durabil. Astfel, se ajunge la un vis generos, care poate conduce la deceptie si conflict. Ne enervam in fata acestui esec, il atribuim altcuiva sau ne simtim vinovati. Ne va trebui mult timp pentru a descoperi ca idealul a esuat si ca, adesea, familia a fost o reusita imperfecta. Fara familie, copiii nu au nicio sansa sa se dezvolte; in cadrul familiei ei se dezvolta mai bine. Si aceeasi situatie se petrece si-n cazul cuplurilor, unde efectul protector al vietii in doi este in mod regulat confirmat: suntem mai putin bolnavi, mai putin tristi, mai putin nelinistiti intr-o uniune in care viata cotidiana nu este intotdeauna ideala. Asadar, visul nostru de a avea o familie ideala este necesar si dureros?“