Now Reading
„Ceea ce nu ai, nu ai cum să dăruiești!”

„Ceea ce nu ai, nu ai cum să dăruiești!”

ceea-ce-nu-ai-nu-ai-cum-să-dăruiești

Este o afirmație care invită cel puțin la reflecție. Pare de bun simț privită din perspectiva fizică, a celor exterioare nouă: nu poti dărui decât ceva pe care îl ai.

Cum apare această afirmație din perspectiva celor interioare nouă? Iată câteva posibile parafrazări/ aplicații:

Din perspectiva „pozitivă”

  • Nu poți „dărui” altora bucurie dacă nu ai bucurie
  • Nu poți „dărui” altora încredere (în ei) dacă nu ai încredere (în tine)
  • Nu poți „dărui” altora pace dacă nu ai pace (în primul rând cu tine)
  • Nu poți „dărui” altora iubire dacă nu ai iubire (dacă nu te iubești pe tine)

Din perspectiva „negativă”

  • Nu poți „dărui” altora tristețe dacă nu ai tristețe
  • Nu poți „dărui” altora neîncredere dacă nu ai neîncredere
  • Nu poți „dărui” altora mânie dacă nu ai mânie

Iată câteva considerente pe baza celor de mai sus.

În primul rând vorbim de a dărui. Adică de un tip de acțiune care nu așteaptă nimic în schimb. Iar a dărui este o caracteristică a liberului arbitru, un fenomen intențional, un act al voinței libere, așa cum sunt și iertarea și iubirea. Dacă nu vrei să dăruiești, poți face abstracție de afirmația în cauză.

Este vorba despre A AVEA și nu despre A FI!

Putem observa că afirmația poate fi privită ca un caz particular al „legii atracției”, pe care o întâlnim formulată în diferite moduri, cum ar fi:

  • „Ce semeni aia culegi”
  • „Spune-mi cu cine te însoțești ca să îți spun cine ești”
  • „Cu cel cuvios, cuvios vei fi; și cu omul nevinovat, nevinovat vei fi; și cu cel ales, ales vei fi; și cu cel îndărătnic te vei îndărătnici” – psalmul 17, versetele 26-27 din biblia creștină.

Concluzia care apare în urma celor de mai sus este că cele din afara noastră sunt cauzate de cele dinlăuntrul nostru. Și dacă vrei să transmiți în afară ceva, în primul rând să te asiguri că acel ceva îl ai deja înăuntru. Ceea ce conduce la ideea că pentru a putea aduce o contribuție altora, prima preocupare este despre contribuția adusă sieși.

Această concluzie poate fi interpretată în două moduri:

  • Ca egoism, adică preocupare exclusivă pentru a-ți face doar voia ta, în detrimentul voințelor/ intențiilor altora – și care, de fapt, este un context de putere.
  • Ca principiu de creștere/ dezvoltare personală, al cărui scop este „dăruirea” și altora a celor dobândite, multiplicarea lor ca sprijin în creșterea/ dezvoltarea lor.

Un caz aparte în considerarea celor de mai sus îl constituie așa numita „iubire de sine”. Mai ales în spațiul creștin, în care apare o altă sintagmă, „lepădarea de sine”, care de obicei este confundată cu disprețul sau desconsiderarea de sine.

Așa cum se observă din cuvintele folosite, inclusiv în textul bibliei, nu se vorbește de „iubire de sine” ci de „scăparea” sufletului sau respectiv de iubirea de alții în raport cu cea de Dumnezeu. Mai mult, în evangheliile după Matei, Marcu și Luca se spune că „marea și întâia poruncă” este să Îl iubești pe Dumnezeu, iar a doua „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22,39; Marcu 12, 30-31, Luca 10, 27). Așa cum se poate observa iubirea de aproapele este văzută în raport cu cea de sine, fără de care nu poate exista.

În final vă propun o distincție fundamentală, care, zic eu, poate contribui la o mai bună înțelegere a „poruncii iubirii”: cea dintre SINE si EGO.

SINELE este entitatea spirituală creatoare, „soft”-ul inițial care apare în viața pământească odată cu nașterea. Este persoana (echivalentul „firmware” în cazul calculatorului – inaccesibil utilizatorului). El este cel care creează/ construiește EGO-ul/ personalitatea și ține de liberul arbitru.

Prin consecință, EGO-ul este un „produs” al SINELUI, pe care acesta îl poate modifica/ schimba după cum vrea/ intenționează. Și este instrumentul cu ajutorul căruia SINELE se manifestă în lumea fizică. El constă în totalitatea automatismelor de gândire și comportament, care constituie personalitatea și ține de fenomenele de tip cauză-efect (de tip „mașină”). Este ceva pe care SINELE îl ARE și nu ESTE!

Având în vedere această distincție, putem observa că se poate vorbi de două feluri de iubiri:

  • Iubirea de SINE (din perspectiva creștină SINELE este componenta care face pe om după chipul lui Dumnezeu ); altfel spus iubirea persoanei ca esență a umanității – funcțională și determinantă
  • Iubirea de EGO – a sufletului/ personalității, a „produsului” SINELUI – nefuncțională și alienantă

Întrucât iubirea este un atribut al liberului arbitru, înseamnă că iubirea este specifică SINELUI. EGO-ul („mașina”) nu poate iubi!

Deci iubirea de sine este ceva firesc, care ține de natura SINELUI, în timp ce iubirea de EGO este ceva nefiresc, întrucât se referă la iubirea de ceva de tip „produs”/ obiect, nespecific esenței persoanei (umane).

Așa poate fi explicată nefuncționalitatea vieții celor care se identifică cu personalitatea lor, considerând că este imuabilă („așa SUNT eu”) și/ sau cu ceva din afara lor (obiecte, circumstanțe), întrucât o astfel de identificare este nefirească persoanei.

Vestea bună este că EGO-ul/ personalitatea nu este imuabilă și nu este caracteristică esenței umane ci doar ceva pe care persoana îl construiește/ „produce” în timpul vieții pământești. Și pe care persoana o poate schimba în orice moment, dacă vrea asta!

Care este importanța calității produsului creat/ construit, este o altă discuție care depășește cadrul acestui articol.

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!