CItesti acum
Si parintii invata de la copii

Si parintii invata de la copii

Revista Psychologies

Uneori este o mirare continua. Intelegi psihologia umana si evolutia, intelegi felul cum oamenii invata de la alti oameni si viata pare o poezie continua al carei prim vers este copilaria.

„Doru a implinit de curand un an. S-au inteles bine inca de la inceput, de cand l-am adus pe Doru de la maternitate, iar acum se joaca frumos impreuna. S-au ascuns amandoi sub masa, de unde se aud sunete cu accente vesele. Sunt in lumea lor, a necuvantatoarelor. Cum fac ei sa comunice, sa se distreze asa de bine impreuna, un copil care inca nu stie sa vorbeasca si… o pisica?

Adult fiind, ma simt exclusa din lumea lor. Comunicarea fara cuvinte mi se pare limitata la un schimb de expresii emotionale foarte elementar: atractie (iti zambesc, ma apropii de tine), respingere (plang, ma indepartez), indiferenta (nu-ti acord atentie). Atribuind acestor emotii concepte elaborate, as spune: te iubesc, te plac, ma amuzi; te urasc, te dispretuiesc, mi-e teama de tine, nu-mi pasa, nu reprezinti nimic pentru mine.

Sociologii, in sondaje, traduc aceste atitudini prin: «da», «nu», «nu stiu». Cati dintre noi n-au fost pusi in situatia de a raspunde la o ancheta de opinie si s-au simtit frustrati in fata acestor alegeri limitate? Nu este intotdeauna atat de simplu, am dori sa nuantam, sa explicam cu mai multe cuvinte, dar, iata, trebuie sa reducem totul la un model de baza. Este poate simplist, dar destul de eficace; cel putin, indica o directie de gandire.

Este ceea ce incerc sa descifrez atat din comportamentul pisicii, cat si al baietelului meu, al carui vocabular se limiteaza deocamdata la «mama», «tata», «apa» si alte cateva grupuri de sunete care seamana mai mult sau mai putin cu ceva cunoscut. Dar, fireste, nici unul si nici altul nu pot sa-mi spuna daca prefera pui, peste sau altceva azi, la cina. Voi vedea daca «da» sau «nu» mananca ceea ce au in farfurie.

Oamenii si animalele, adultii si bebelusii, traiesc, astfel, in lumi oarecum paralele, separate de bariera limbajului, dar reusesc sa convietuiasca datorita acestui schimb de informatii elementare. Nu o data am spus despre Doru ca de-abia astept sa creasca, sa vorbeasca, sa-mi explice ce vrea. Dar felul in care par sa se inteleaga Doru si Duiu ma pune pe ganduri. Cum fac ei sa comunice fara cuvinte?

«Apa, Dui», spune Doru, iesind de-a busilea de sub masa, pe urmele pisicii care se indreapta, mieunand, spre bucatarie. Oarecum sceptica, i-am luat cele doua castronase si le-am umplut cu apa si, respectiv, crochete proaspete. Nu-mi vine sa cred: Duiu bea apa, fara sa se atinga de mancare. Oare copilul meu are capacitatea fabuloasa de a intelege graiul animalelor, ca in povesti, sau imi scapa ceva?

Nu este locul si nu sunt persoana potrivita pentru speculatii metafizice, asa ca pornesc pe pista rationala. Poate ca noi, adultii – sau cel putin cei care traiesc din insiruirea cuvintelor pe hartie – acordam o prea mare importanta limbajului. Invatand sa vorbim, ne inchidem oarecum in turnul de fildes al ratiunii – pe care ni-l construim singuri, dorindu-l cat mai inalt – si ne desprindem progresiv de baza, de instincte, de natura umana si cea inconjuratoare.

Mi-am adus aminte ca am asistat mai demult la o scena, pe plaja, care m-a umplut de uimire. Doi copii de aproximativ doi ani, care nu vorbeau aceeasi limba, s-au jucat impreuna o dupa-amiaza intreaga, construind castele de nisip si distrandu-se in fel si chip. La cativa pasi de ei, parintii au incercat sa schimbe cateva vorbe intr-o engleza cu multe lipsuri; dar nu s-au inteles si au abandonat destul de repede, multumindu-se sa-si zambeasca jenati din cand in cand.

Citeste si

Fericiti sunt cei saraci in cuvinte? Achizitia limbajului este o treapta fundamentala in dezvoltarea umana, dar are un pret mare – de care adesea nici nu suntem constienti – si anume, pierderea unei anumite forme de comunicare universala.

Incerc sa ma pun «la mintea copiilor» si sa privesc in jur facand eforturi sa nu numesc ceea ce vad cu cuvinte: vad un animal, pe care nu-l numesc «pisica», si un «animal», de fapt, care este asezat pe… un dispozitiv de sustinere a corpurilor (cam multe notiuni pentru a evita cuvantul «scaun»); reiau: vad ceva viu pe altceva… neviu?! Viu, neviu, nu e bine, reformulez: vad ceva pe altceva… si tot degeaba. Renunt.

Probabil ca Doru este capabil sa decripteze cu mai multa precizie atitudinea pisicii decat ar fi facut-o Darwin sau un zoolog cu multe studii superioare. Ironia este ca nu poate sa ne traduca ceea ce stie, propriul lui limbaj fiind foarte limitat. Iar atunci cand va avea un vocabular suficient de dezvoltat, efortul invatarii il va face sa uite, probabil, cum sa descifreze limbajul necuvantatoarelor.“

Vezi comentarii (0)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

La inceputul paginii