Relația de cuplu după ce apar copiii

Cunoaștem cu toții cel puțin un cuplu unde cei doi, după ce a apărut primul copil, au încetat să se numească între ei cu prenumele sau numele de alint în cuplu, ci au devenit „mami” și „tati” – și asta nu numai pentru copii, ci inclusiv unul pentru altul. Despre cât de important este să ne păstrăm intimitatea în cuplu și după ce apar copiii stăm de vorbă cu Oana Nicolau, psihoterapeut și co-fondator al Clinicii de Psihoterapie Oana Nicolau, parte din Rețeaua de sănătate REGINA MARIA:

Psychologies: Care ar fi factorul decisiv care desparte un cuplu de intimitate și viața sexuală după ce apar copiii:

• burnout-ul mamei,
• lipsa de dorință a mamei, orientată numai pe copil,
• îndepărtarea tatălui de dorința sexuală pentru fosta sa iubită, devenită mamă,
• factori comportamentali, care țin de amenajarea casei și a timpului?

Oana Nicolau: De multe ori, într-adevăr, cei doi se identifică atât de mult cu rolurile lor parentale încât statutul lor de cuplu este pus în umbră. În momentul în care devin părinți, ei sunt de multe ori acaparați de rolurile parentale și asta îi face să pună în paranteză viața de cuplu pe care au dus-o până atunci. Este explicabil, sunt roluri noi și solicitante, iar toți factorii menționați mai sus au contribuția lor, dar pentru cei doi este important să exerseze în paralel și rolurile de parteneri de cuplu, pentru a echilibra situația. Este de dorit să facă acest „efort” atât tatăl cât și mama. Le sfătuiesc mereu pe femei să nu uite de ele, să-și rezerve timp pentru autoîngrijire, care poate fi gândit ca un timp pentru regăsire. Să nu uite nici de exprimarea afecțiunii față de partener, de intimitate și de viața de cuplu. Hrănind viața de cuplu cu intimitate și timp de calitate, fie că acesta comportă relații sexuale sau nu, părinții hrănesc, indirect și pe termen lung, o viață psihică autonomă a copilului. Toți copiii au nevoie de părinți prezenți, toți copiii rezonează la starea psihică a cuplului parental, a mamei în special, deci pentru toți copiii starea psihică bună a părinților este o premisă bună. Pe termen lung, pe măsură ce copilul crește, el are o nevoie crescândă de autonomie și devine din ce în ce mai important modelul părinților care au viața lor, independentă de a lui.

În primul an, când atenția mamei este acaparată de copil și aceasta este de multe ori epuizată de alăptat și îngrijiri, multe cupluri se despart din cauza infidelității soțului, care dintr-o dată devine mai atent la feminitatea colegelor sau altor persoane feminine din anturaj. Ar trebui să se gândească cei doi în mod serios la cum să își păstreze intimitatea inclusiv în iureșul declanșat de venirea pe lume a primului copil?

O. N.: Într-un cuplu sunt întotdeauna doi – și fiecare dintre ei are contribuția proprie la menținerea unei relații bune de cuplu sau, invers, la îndepărtarea progresivă. Adesea, proaspătul tată se simte exclus, mai ales imediat după naștere și în primele luni de viață ale copilului. Viața de cuplu nu mai este ca „înainte”, copilul are parte aproape exclusiv de atenția partenerei sale, care nu îi încredințează lui, partenerului, niciun rol în îngrijirea copilui. Ca urmare, interesul lui se îndreaptă în altă parte, își descoperă hobby-uri și pasiuni cărora abia dacă le dădea atenție până atunci, iar câteodată chiar își îndreaptă interesul către alte femei (mai ales dacă nici înainte de apariția copilului relația de cuplu și mai ales aspectele sexuale nu funcționau perfect). De aceea eu le sfătuiesc pe femei să acorde încredere partenerilor și să îi lase să se ocupe de copil, pe măsura posibilităților, explicându-le ce au de făcut și având răbdare cu ei. Nu trebuie să uităm că legătura afectivă între tată și copil se formează în această perioadă și în cursul acestor interacțiuni; conexiunea psihică între tată și copil pe de o parte, precum și conexiunile afective care se formează în cuplu și între cuplu și copil pe de altă parte, sunt cele care vor întreține pe viitor stabilitatea acestei familii. Aud adesea mame spunând „acum e copilul prea mic ca să îl las pe partener să se ocupe de el, va recupera el mai târziu, când copilul va fi mai mare”. Însă și primele luni sunt importante, pentru fiecare din cei implicați și pentru coeziunea lor. Da, la noi funcționează încă străvechea cutumă și prejudecată potrivit căreia „părinții trebuie să trăiască numai pentru copii”, cutumă pe care proaspetele mame o duc uneori până la limită, dar ceea ce eu le-aș mai sfătui să se ocupe și de ele și de atractivitatea lor, să păstreze activ rolul de femei.

Am auzit la bărbați opinii contrare despre ideea de a asista la naștere: dacă unii sunt de acord cu acest lucru pentru că partenera le-o cere, alții spun că mai degrabă ar prefera să nu asiste și să nu fie obligați să asiste. Ce ar trebui să facă cei doi pentru ca experiența nașterii să îi apropie și să nu îi despartă?

O. N.: Nașterea copilului poate fi o experiență care îi va apropia pe cei doi, în moduri diverse. Nu este obligatoriu ca tatăl să asiste fizic la actul nașterii pentru a-i transmite mamei susținerea și afecțiunea lui – o poate face pe drumul spre maternitate, o poate face menținând legătura cu ea, folosind inclusiv mijloacele electronice, pe parcursul travaliului. Unele cupluri agreează prezența fizică a tatălui la naștere – însă viitorul tată ar trebui să fie lăsat să decidă dacă să asiste sau nu la naștere. Eu îi sfătuiesc pe viitorii părinți să se documenteze înainte, chiar să vizioneze filme despre actul nașterii (desigur că fiecare naștere este diferită, dar în mare procesul fiziologic este același) pentru a-și da seama dacă își doresc cu adevărat să fie alături fizic în aceste momente. Unii bărbați pot fi speriați și chiar traumatizați de sânge, țipete, de suferința partenerei pe care brusc o văd într-o postură și un rol pe care este posibil ca ei să nu-l poată gestiona psihic prea bine. Nu vă ascund că am întâlnit cupluri care au suferit rupturi afective și chiar s-au despărțit în urma unei asemenea experiențe. De aceea decizia trebuie luată mereu de cei doi, împreună.

Sunt schimbări hormonale care pot determina o femeie însărcinată să se comporte cu partenerul ei altfel decât o făcea de obicei. Mulți parteneri nu înțeleg acest lucru și multe femei folosesc ocazia pentru a-l pedepsi pe partener pentru conflicte vechi și nerezolvate. Le poate fi de ajutor un terapeut aici? Câți cer în astfel de cazuri terapie de cuplu?

O. N: Odată cu sarcina se poate spune că au loc nu „schimbări”, ci adevărate furtuni hormonale. Despre ele ar trebui să știe cei doi în egală măsură. Așa cum femeia se pregătește de naștere „antrenându-se” fizic și logistic, făcând controale medicale, urmând cursuri de respirație, gimnastică specială, puericultură și altele, bărbatul ar trebui să se pregătească și el, psihic și logistic, pentru schimbările care vor surveni la partenera sa, și, pe termen lung, la schimbările care vor surveni în viața lor. Fiecare din cei doi și ei împreună, în calitate de cuplu, trebuie să devină profund conștienți de faptul că vor urma modificări importante ale stilului de viață. Un bărbat ar trebui să învețe în primul rând răbdarea, să se obișnuiască să respire adânc înainte de a reacționa. Psihoterapia le poate fi de un real folos aici ambilor parteneri ai cuplului și clinica noastră are și un program special care îi poate ajuta în această direcție.

În ce măsură este condiționată cultural concentrarea atenției mamei predominant asupra copilului în primii ani de viață?

O. N.: Cum am mai spus, da, cuplurile de la noi sunt influențate de cutuma conform căreia „părinții fac totul pentru copii lor” și copiii sunt totdeauna cel mai important lucru – ceea ce la unii merge până la autoneglijare și neglijarea partenerului. Este o cutumă de care începem să ne despărțim, dar, fiind puternic înrădăcinată, este un fenomen de durată. Important este și să învățăm să cerem ajutor, atât în îngrijirea copilului cât și în ceea ce ține de starea noastră de bine, nu în ultimul rând ajutor din partea unui psihoterapeut.

În ce măsură bărbații care vin în terapie o văd pe partenera lor însărcinată ca pe un tabu sexual? Și în ce măsură o nemulțumește pe ea această situație?

O. N: De obicei dinamica sexuală în timpul sarcinii o reflectă pe cea dinainte de sarcină: cuplurile care au avut o viață sexuală dinamică și satisfăcătoare o vor continua și în timpul sarcinii, în timp ce cuplurile care nu aveau o viață sexuală împlinitoare vor profita de prilej și vor renunța de tot la ea. Dacă nu sunt contraindicații medicale, nu există niciun impediment ca relațiile sexuale să continue până în apropierea nașterii. Mai mult, există avantaje reale pentru ambii, în primul rând pentru menținerea intimității, conexiunii, afecțiunii între cei doi, dar și direct pentru mamă, la nivelul producerii de neurohormoni benefici pentru starea generală a organismului, care au ca efect pozitivarea dispoziției, reducerea durerilor. Aceste substanțe trec direct la făt și au efecte benefice asupra dezvoltării acestuia.

De multe ori, deși condițiile nu permit prea multă intimitate: copii, bone care se perindă, program aglomerat, cuplurile își mențin o bună intimitate, tandrețe și iubirea între cei doi crește chiar dacă nu reușesc să aibă relații sexuale la fel de des ca în perioadele în care nu erau copiii prezenți. Alteori, chiar dacă ei creează spații de relaxare și lasă copiii în seama bonelor, rămânând singuri, intimitatea lasă mult de dorit. Care este cheia succesului primilor și cauza îndepărtării celorlalți?

O. N.: Intimitatea nu înseamnă exclusiv relații sexuale, ci a găsi modalități prin care să-i trasmiți celuilalt afecțiunea ta. La fel, sexualitatea și întreținerea intimității nu înseamnă neapărat raporturi sexuale. Sunt multe gesturi și atitudini care îi apropie pe cei doi. Iar dacă lucrurile nu merg, sfatul meu este să se adreseze unui psihosexolog, la fel cum s-ar adresa unui medic pentru cutare sau cutare simptome fizice. Observ aici din ce în ce mai multe cupluri care nu au reticențe în această privință – ceea ce îmi dă semnalul pozitiv că mentalitățile încep să se schimbe și la noi.

De multe ori mamele nu admit să se despartă de partener cât timp copiii sunt mici, dar între ei a dispărut de mult orice intimitate. Mai mult, chiar tatăl poate să dorească despărțirea, fie din pricină că intimitatea s-a pierdut, fie pentru el își dorește libertatea. În ce măsură acest gen de conflict poate influența comportamentul și dezvoltarea unui copil? De obicei părinții constată efecte atunci când copiii sunt mai mari, vorbesc și se exprimă. Ce se întâmplă cu copiii mici, care încă nu vorbesc? Cum reacționează ei la răceala între parteneri sau la eventuala violență între ei, psihologică sau chiar fizică?

O. N.: Nu sfătuiesc pe nimeni să mențină o relație numai „de dragul copilului”, în timp ce ambii parteneri sunt nefericiți și nemulțumiți. Asta în special pentru că respectivul copil va ști asta, indiferent de vârsta lui, inclusiv dacă este bebeluș. Toți copiii sunt receptivi, în special la modificările mamei la nivel psihologic, și vor reacționa, în funcție de posibilitățile vârstei, devenind plângăcioși, nefericiți sau, invers, agitați și agresivi. Este încă un moment în care, pentru un părinte, a face un gest pentru starea proprie de bine înseamnă un gest pentru starea de bine și pentru perspectivele de dezvoltare ale copilului.