CITESTI ACUM
Curajul redeschiderii către încredere: în noi și în viață

Curajul redeschiderii către încredere: în noi și în viață

curajul-redeschiderii-către-încredere-în-noi-și-în-viață

Simt să împărtășesc o reflecție asupra felului sacadat și surescitat în care uneori sau de multe ori, după caz, ne raportăm la ființa noastră și, implicit, la sarcinile și relațiile noastre de zi cu zi. Ne este atât de greu să încetinim ritmul, uneori. Să ne dăm voie să respirăm în tihnă. Să fim văzuți ca noi și atât. Fără măști, acțiuni precise sau interminabile procese de îmbunătățire a propriei persoane. Ne vine atât de greu în cultura noastră obsedată de obiective fără oprire SĂ. NE. OPRIM. Și doar să fim. Cultura care mereu vine, seducătoare, să ne îmbie cu o nouă călătorie de îmbunătățire. Ca și cum suntem în permanență defecți sau incompleți.

Așa că ne e greu să permitem să fim văzuți în mod autentic și să lăsăm garda jos. Ne e greu să fim în contact cu noi și cu ceilalți și să ne păstrăm ritmul organic, natural. Mai ales în mijlocul „reflectoarelor”, sub orice formă ar fi ele reprezentate.

Cred cu tărie în evoluție, în expansiune și în rafinarea modului de ființare a mea, ca ființă (și) umană. Și a oricărui suflet sau proces din lumea aceasta. Dar ca formă naturală, ce respectă ritmul și naturalețea curgerii Vieții. Nu ca proces forțat și grăbit, pentru că în joc sunt niște obiective ce, conform minții noastre, trebuie îndeplinit. Cu notă de urgență.

Astfel, ne este greu să strălucim, ca parte a unui proces firesc de manifestare și împărtășire a propriei esențe în lume, nu ca o urgentă actualizare la care trebuie să ne supunem din nou ființa.

Stau în casă și ascult ploaia. E cald afară: nu o căldură sufocantă, ci plăcută. Și plouă. Natura își manifestă fața mai sălbatică, mai nedomesticită, așa cum simt eu ploaia. Nu cu mult înainte era soare. Și mă gândesc cât de firesc se petrece această trecere în natură: de la o manifestare la alta (soare-ploaie), de la luminos la mai întunecat și înapoi la luminos. În natură, nu există griji când locul luminii este luat de întuneric. Natura își urmează ritmul, cu o încredere sfântă: fără drame, agitație, îngrijorări, neîncredere. Noi, oamenii, facem parte din natură. Prin urmare, suntem guvernați de aceleași ritmuri în continuă mișcare și transformare. Și, cu cât încercăm să le controlăm mai mult sau ne agităm atunci când intervine o schimbare de ritm (reprezentată de o emoție, o modificare în corpul nostru, o schimbare în perspectiva noastră), cu atât mai dureros și sacadat devine și procesul. Tocmai pentru că ne-am deconectat de fluxul natural, de fluiditatea Vieții. De această încredere pe care Natura o are, o respiră și expiră intrinsec în toate manifestările ei. Acesta este unul dintre motivele pentru care noi trăim atât de des diverse angoase, blocaje.

Știu din proprie experiență cât de greu este să realizezi reconectarea la încrederea în propria Ființă, în propriul ei ritm, în Viață și în Suflul Vieții, perceput ca o Forță infinită de susținere. Și, prin opoziție, lipsa încrederii, ca o Forță a unei țesături nevăzute de obstacole. Este atât de greu, pentru că moștenirea familială (inclusiv transgenerațională), precum și cultura societății noastre ne transmit de la început acest microb al unei atitudini orientate mereu spre A FACE. Ca și cum A FI nu este suficient, trebuie cumva să ne câștigăm acest drept prin acțiuni multiple, prin a ne dovedi valoarea, prin a ne justifica existența prin ceea ce facem, nu prin cine suntem. A acționa este normal, este în firescul Vieții: atunci când acțiunea izvorăște din miezul Ființei noastre, ca o manifestare în lume a darurilor noastre de care suntem conștienți. Dar, când acțiunea izvorăște din miezul unei persoane deconectate de ea însăși, poate da naștere multor procese distructive pe termen lung.

Și, totuși, de ce este atât de prezentă această abordare? Pentru că, după părerea mea, alternativa ar fi să învățăm, ca oameni și ca societate, să ne predăm unei Profunde Încrederi Sacre în suficiența și valoarea noastră ca Ființe, în ritmurile corpurilor noastre, cărora să le dăm ascultare, în ritmurile naturii cu care să dansăm în sincron și în forța protectoare a Suflului Vieții. Foarte greu. Pentru că presupune un profund proces de abandonare și adâncă încredere. Care, atunci când venim după o viață sau mulți ani trăiți sub închisoarea unei culturi atât interioare, cât și exterioare de tipul „FĂ! FĂ! FĂ!”, este extrem de turbulent. Dar nu imposibil. Avem, însă, nevoie de răbdare și de blândețe cu noi. Și de o ureche fină și receptivă, care să fie dispusă să audă șoaptele corpului și ale Sufletului. Pentru că e posibil ca, după o lungă perioadă de deconectare, să auzim din partea Ființei noastre abia șoapte. Și e în regulă, chiar și dacă nu auzim nimic la început.

Purtăm, ca societate, o puternică și adâncă rană de neîncredere în valoarea noastră intrinsecă umană, în înțelepciunea curgerii Ființei noastre: neîncredere în etapele active ale Vieții noastre, neîncredere în pauzele Vieții noastre, în perioadele pe care le etichetăm drept problematice, neproductive sau „moarte”. Neîncredere în emoțiile noastre, neîncredere în corpurile noastre. Suntem ocupați de mici cu un continuu proces de optimizare a ființei noastre sau a vieții noastre, în comparație și competiție cu ceilalți. Și tocmai acest lucru ne separă dureros de Noi, de miezul nostru și ne aruncă într-un interminabil proces de actualizare. Sigur, Viața presupune manifestare, expansiune, acțiune, transformare. Dar esențial este spațiul din care pornim în orice astfel de călătorie. Suntem curioși, conectați cu noi, deschiși să ne manifestăm Ființa și darurile, cu încredere în semnele oferite de Ritmul nostru interior? Sau acțiunile noastre au, poate adânc ascunsă, o nevoie de a ne îmbunătăți obsesiv, pentru a putea, în final, când vom fi perfecți (după suficiente acțiuni), să avem abia atunci curaj să FIM în fața lumii și să ne odihnim, în îmbrățișarea miezului nostru interior.

Sigur, procesul nu e ușor și este, în final, exact asta: un proces. Al decondiționării primite în societate, în familie și chiar din partea noastră față de noi. De asemenea, toți avem responsabilități de diferite tipuri, care îi pot îngreuna, mai mult sau mai puțin, desfășurarea. Însă, atunci când strigătul din interiorul nostru este intens, fiecare dintre noi găsim o cale, mai devreme sau mai târziu. Personal, fac un legământ cu mine ca, măcar în următoarea săptămână, dincolo de responsabilitățile zilnice, să fiu mai deschisă către scurte (sau mai lungi, dacă se poate) momente, în care să-mi dau voie să-mi ascult, AUD și ONOREZ ritmul interior cu încredere, către ce mă va ghida: poate o pauză, poate o anume acțiune, poate liniște totală fără a FACE ceva, poate doar A FI fără vreun scop anume, poate joacă. Am auzit în mine muzica unei astfel de chemări deja de mai mult timp. Oare ce mi se va revela? Nu știu. Rămâne de văzut, simțit, experimentat și descoperit…

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!