Când părinții spun DA acolo unde ar trebui să spună NU!
Despre Beach, Please! și normalizarea haosului emoțional și a degradării umane.
Zilele trecute am făcut o postare pentru a trage un semnal de alarmă în fața unei realități care nu mai poate fi cosmetizată: părinții care își duc sau permit copiilor să meargă la festivaluri toxice doar ca să nu fie considerați înapoiați sau dușmani de către copiii lor. Părinți care își spun „astea-s vremurile”, în timp ce adolescenții lor sunt bombardați cu mesaje despre ură, vulgaritate, sex și droguri, ambalate în beat-uri catchy și „vibe de festival”. Am vorbit răspicat despre frica lor de a nu-și marginaliza copilul, frică ce îi determină să îl lase să meargă oriunde, oricând, cu oricine. Reacțiile la postările mele? Unele de susținere, altele, de urecheală, inclusiv din partea unei colege psiholog care m-a corectat, insistând să mă convingă de faptul că: „Acolo e educație bună.”
Săptămânile trecute, după niște crime mediatizate, multe voci au explodat, întrebând cu furie: „Ce fac autoritățile statului în privința femicidului?” Surprinzător, sau poate nu, unele dintre aceleași voci se arată acum deranjate că îndrăznim să problematizăm „distracția” de la Beach, Please. Vom vedea ce va însemna, peste câțiva ani, acest tip de „training” emoțional, cognitiv și moral, servit în doze anuale adolescentului, în aplauzele pasive ale adulților. Ce așteptăm, de fapt? Să moară cineva și într-un festival ca acesta, ca să ne trezim din euforia „distracției” fără frâne? Să mai avem o tragedie în direct, cu lumini și beat-uri pe fundal, ca să ne dăm seama că nu-i totul entertainment? Nu, nu e vorba doar despre muzică și vibe. E vorba despre mesaj. Despre atmosfera în care ni se coc valorile. Despre ce lăsăm să devină „normal” sub ochii noștri. Și despre cine va răspunde când adolescentul de azi, crescut pe astfel de versuri, va deveni adultul de mâine.
Am auzit și varianta: „și eu ascultam muzică cu limbaj vulgar pe vremea mea”, dar asta nu transformă acel „pe vremea mea” într-un etalon universal. Că pe vremuri se folosea gheață pe post de anestezic nu înseamnă că azi ne ducem la chirurgie și cerem „o baie cu cuburi de gheață, vă rog, așa făcea stră-străbunica”. Omenirea are un scop: evoluția. Iar „pe vremea mea” e, în cele mai multe cazuri, nostalgie, nu progres! Și nu, nu toți ascultam acea muzică, nici atunci, nici acum. Dați-mi voie să vă amintesc că, pe vremea adolescenței noastre (noi cei trecuți azi de 40/45), existau și trupe care nu orăcăiau, nu înjurau și nu se urinau simbolic pe public.
Nu sunt de acord nici cu acei colegi de breaslă care încearcă să mă convingă că astfel de manifestări trebuie privite ca o formă de evoluție, că „asta e generația nouă” și că trebuie doar să o acceptăm. Psihologia nu înseamnă tolerarea oricărei forme de expresie, indiferent cât de nocivă ar fi, sub pretextul empatiei sau al deschiderii. De la profesorii mei am învățat un principiu simplu și sănătos: când ceva devine extrem, vorbim despre patologie, nu despre progres. Iar când violența verbală, sexualizarea agresivă și vulgaritatea sunt ambalate ca divertisment, nu asistăm la o călire emoțională, ci la o formă de abuz normalizat. Și pentru cei care vin cu argumentul „pe vremea noastră ascultam și noi muzică cu limbaj dur” – da, te cred că ascultai, dar atunci nu aveai acces la psihoeducație, la studii despre impactul mediului asupra dezvoltării emoționale. Astăzi, avem accesul, avem cunoașterea, doar că alegem, voit, s-o ignorăm. Văd părinți care spun: „Copilul meu merge acolo, dar nu se droghează. Merge pentru atmosferă, pentru distracție.” sau m-a întrebat cineva „deci dacă nu participă la acest festival, suntem asigurați pe viață că nu se vor droga, nu vor consuma alcool, nu vor fi traumatizați sau influențați negativ?” Sigur că nu există garanții pe viață. Nici banalul spălat pe dinți, nu ne garantează zero carii și tot îl facem zilnic, nu?! Educația nu e despre garanții, ci despre probabilități și prevenție. Iar unele medii cresc probabilittaea ca un adolescent vulnerabil emoțional să fie expus prea devreme la mesaje, comportamente și presiuni pentru care nu e pregătit. Prezența într-un context agresiv și vulgar nu-l lasă neatins emoțional, chiar dacă aparent „nu pățește nimic”. Un individ urlă în microfon: „Mă piș pe voi de la distanță, plec din club, cad blugii dă pă mine, plec cu 6 fete că-s rupte pă pastile”, sau: „Târfo, uită-te în ochii mei, mama m-a învățat să nu arunc pe vreo zdreanță lei”, iar publicul adolescentin? În delir, aplauze, râsete completează versurile cu extaz. Cu așa limbaj nu mai vorbim despre libertate sau expresie artistică.
O mulțime de indivizi, că eu nu pot să-i numesc artiști, au urcat pe scenă vizibil drogați. Au cântat, fără nicio perdea, despre consumul de droguri: „Nu-i dau iarbă la femeie, îi dau cocaină și o f@#t în mașină.” Iar când, printre zeci de mesaje toxice, apar doi-trei artiști care spun „nu consumați droguri”, e ca și cum ai pune un pansament peste o rană infectată și necurățată. Nu doar că nu vindecă, dar întreține iluzia că totul e sub control, când, în realitate, infecția se adâncește.
Apoi vin părinții care spun: „Hai, măi, că eu am încredere în copilul meu, nu se duce acolo pentru cuvintele melodiilor, ci pentru vibe”. Da, poate nu toți se droghează, nu toți consumă alcool. Dar nu există garanția că dacă nu fac asta la festival, toți scapă netraumatizați sau neinfluențați negativ. Nu toți știu să se apere, nu toți au filtrul activat. Injurăturile și conținutul degradant nu sunt simple expresii, ele pot influența atitudini, emoții, comportamente și dezvoltarea identitară a copiilor. Sunt studii care arată ce impact are muzica cu versuri obscene asupra adolescenților, că versurile care sexualizează și degradează femeile pot induce la adolescente sentimente de neînsemnătate, stimă de sine scăzută, dismorfie corporală, depresie și consum de substanțe (vezi pe sciencedirect.com)
Sunt zeci de indivizi care orăcăie pe scenă, scuipă obscenități și promovează o cultură care-ți face urechile să sângereze și stomacul pungă. Unul dintre video-urile care m-au înghețat? Un puști care ezita să sară de pe scenă. Individul validat de organizatori ca fiind „artist”, îl impinge pe copil, fără empatie, fără respect, fără simț al vreunui risc de accidentare, pur și simplu pentru show.
Degeaba vii apoi și îmi dai exemplu pe Cojo care spune „mergeți la terapie”. Nu mă impresionează. Când vii după ce ai contaminat scena cu vulgaritate, agresivitate și dispreț, mesajul acesta e ori disonanță cognitivă, ori marketing cu față de lup moralist. Când te scalzi în noroi și apoi arunci cu apă sfințită în public… scuză-mă că nu tresar.
Cei care spun că „e doar distracție”, din punctul meu de vedere, o fac din două motive:
-
Au vreun interes acolo: sponsor, business, colaborare.
-
Sau copilul lor merge la festival și e mai ușor să justifici decât să te confrunți cu realitatea.
Și aici revin la ce i-am spus colegei mele psiholog care mă urechea că nu înțeleg eu că la Beach Please e „educație bună”: ceea ce vedem în afară reflectă adesea ce trăim înăuntru. Dacă ești afectiv prezent în acea realitate, dacă e copilul tău acolo, vei vrea să vezi „bine”. E firesc, dar tot proiecție rămâne. Copilul meu de 21 de ani n-a fost niciodată acolo, deși poate anturajul a făcut presiuni. I-am spus „NU” și am rămas consecventă. Poate de aceea și eu proiectez altceva pe acest festival. Dar nu e totul doar despre proiecții, ci și despre valori. Și uneori, pur și simplu, avem valori diferite. Nu mai bune, nu mai rele. Doar diferite. Și e în regulă… până când normalitatea sau libertatea ta o agresează pe a mea și a copiilor mei.
Mi-a trecut pe la urechi replica „ăștia care urlăm NU Beach Please facem etichetare”.
NU! Un avertisment nu e o etichetă, nu e nici judecată, e un semnal de alarmă! Să spui că ceva e toxic, violent, periculos, NU înseamnă că pui ștampile pe oameni, înseamnă că îți exerciți discernământul. Iar responsabilitatea presupune ca uneori, un NU ferm să fie cea mai mare formă de iubire și respect.
Când spui că adolescentul tău e mare și știe ce face, știe să filtreze binele de rău, uite ce spune știința despre creierul adolescentului:
E ca și cum cineva ar face un update de sistem la creier, dar n-ar anunța nimic. I se schimbă toate setările, are bug-uri emoționale, notificări hormonale non-stop și aplicația „rațiune”… se blochează mai tot timpul, uneori chiar crapă. Ce se întâmplă de fapt?
• Amigdala (parte din sistemul limbic) se activează mai intens și mai devreme decât cortexul prefrontal. De aceea, răspunsurile emoționale sunt mai rapide, mai intense și mai greu de reglat: urlă, plânge, râde, iubește, urăște, toate în 5 minute.
• Dopamina e pe disco-disco mai tot timpul, dă petreceri pe bandă rulantă. Totul e WOW sau BLEAH. Nivelul de dopamină crește în adolescență și asta explică: atracția pentru nou, căutarea senzațiilor tari, reacțiile extreme (totul e „super tare” sau „groaznic”).
• Iar cortexul prefrontal, responsabil cu gândirea critică, luarea deciziilor raționale, planificarea, controlul impulsurilor… vine mai târziu, până pe la 25 de ani tot pe drum e, a luat-o pe DN1 și e foarte aglomerat. Asta înseamnă că ei simt mai mult decât pot înțelege și decid înainte să anticipeze consecințele.
Așa apar replicile: „Nu știu ce-i cu mine.” „Am plâns că m-a lăsat pe seen.” „Ce mă enervează părinții ăștia, abia aștept să scap de ei.” „Și dacă o să rămân așa toată viața?” Nu, nu o să rămâi. Dar DA, e haos și e firesc pentru că ești în plin șantier neuronal.
Și părinții? Părinții ce rol au? Ei sunt dirigintele de șantier. Adolescenții nu sunt defecți, sunt doar în transformare și tocmai de aceea au nevoie de adulți cu o viziune clară și cu o coloană vertebrală fermă.
Le spun mereu părinților: nu vă mai temeți că-l traumatizați când îi spuneți „NU”. Pentru că, dacă îl lași peste tot, la orice oră, cu oricine, doar ca să nu devii „dușmanul” lui…să știi că nici prieten nu-i vei fi. Devii doar părintele care s-a dat la o parte exact când avea mai mare nevoie de un drum, nu de libertatea superficială.
Anturajele acelea pe care „le tolerezi” ca să nu te urască… vor decide în locul lui. NU, nu o să te iubească mai mult că l-ai lăsat să facă orice. Dar s-ar putea să te urască mai târziu că nu l-ai protejat când nu putea singur. Părintele care pune limite nu e un părinte „rău”, e un părinte care își asumă să fie incomod pe termen scurt, ca să nu-și îngroape (la propriu sau la figurat) copilul mai târziu. Nu-ți fie teamă că plânge o zi/o săptămână pentru că i-ai spus „NU”. Mai teamă să-ți fie că ar putea să plângeți toată viața, și tu și el… dacă acel „NU” ar fi putut face diferența între rătăcire și întoarcere, între viață și moarte. Un copil lăsat la mâna anturajului, ca să exploreze și să învețe, nu e liber. E abandonat!!! Un „NU” spus cu fermitate nu e abuz. Este cea mai mare formă de iubire când contextul e prea periculos pentru discernământul lor încă în formare.
Ca părinte îți asumi responsabilitatea direcției în care va merge, nu ca să-l controlezi, ci ca să-l ții în viață până e pregătit să se țină singur. Nu suntem în viețile copiilor noștri să fim cool, suntem aici să le fim ancoră. Să fim adultul responsabil care spune STOP când totul e prea mult, prea nociv, prea periculos. Iar eu, psiholog și mamă, REFUZ: să numesc libertate de exprimare ceea ce e, de fapt, normalizare a urii, vulgarității, haosului emoțional și consumului de droguri; să tratez devianța ca pe un stil artistic; să închid ochii, că „e doar vibe de festival”. Pentru că văd, în practica profesională, ce rămâne după. Și știu că, dacă nu spunem azi STOP, mâine poate fi prea târziu.
Corina Danu, Psiholog clinician și psihoterapeut CBT
