Am inceput sa-mi vars nervii exact acolo unde nu e cazul
Am probleme foarte mari. Nu ar trebui sa vi se para ciudat ca am aceasta varsta deoarece inca de la 15 ani m-am confruntat situatii care depaseau nivelul meu de intelegere dar a trebuit sa le accept si sa le inteleg. Sa ma maturizez sufleteste, nu insa in cel mai frumos mod. Cred ca e prima data cand vorbesc cuiva despre asta dar adevarul e ca deja am inchis in mine atatea lucruri incat am inceput sa-mi vars nervii exact acolo unde nu e cazul, periclitandu-mi pozitia la job, la scoala. Simt ca nu pot sa merg mai departe pentru ca toata viata mea deja se duce de rapa incet-incet, fara a putea sa repar nimic. Nu am putut sa vorbesc nimanui despre asta, de rusine ca trec prin asa ceva. Am o familie cu probleme, am impresia ca din cauza lor sunt asa si mi-e groaza ca-mi voi trai toata viata dorindu-mi sa ajung un om normal. Au fost momente cand am vrut sa arunc cu mobilul in perete sau sa-mi bag cutitul in mana sau pur si simplu sa uit ca exist. Nu vreau sa ma sinucid pentru ca nu am ce sa omor din mine. Eu nu am existat niciodata, eu nu-mi aduc aminte sa fi simtit ca traiesc pana acum, cu atat mai putin sa fi fost vreodata fericita. Si nu am fost macar ca acei oameni care traiesc toata viata singuri si deprimati fara sa dea socoteala nimanui, dar care au macar liniste. Eu a trebuit sa ma tarasc prin viata, sa ma zbat, sa suport, sa rezist, sa supravietuiesc. Aceste cuvinte descriu perfect ce am trait eu pana acum. Am ajuns sa urasc prietenii care imi impartasesc experientele lor incredibile si bucuria lor fenomenala pentru viata… Am ajuns sa-i evit pentru ca nu-si dau seama cat sunt de nefericita, pentru ca te desconsidera ca nu traiasti ca ei, in loc sa incerce sa inteleaga prin ce treci, asa ca sunt atat de singura incat am impresia ca nimic nu ma mai poate rani si ca nimic nu va fi mai bine vreodata. Nici nu stiu ce vreau de la tine. Nici de la mine nu stiu ce vreau, stiu doar ca vreau sa ma trezesc intr-o dimineata si sa fiu fericita ca traiesc, nu sa traiesc mereu din pura obligatie, avand convingerea ca nu valorez nimic ca om. Iti voi spune povestea concreta a vietii mele dupa ce ma voi convinge ca cineva intelege despre ce naiba vorbesc.
Intrebare pusa de: Lara, 20
Raspunsul psihologului:
Automutilarile fizice (gen taieturile pe mana cu cutitul etc) au drept scop eliberarea tensiunii psihice care devine insuportabila si ne ameninta cu colapsul psihic. A reprima, a te inchide in tine, a tainui pe termen lung lucruri extrem de dureroase pentru tine, este echivalent cu a purta in interior o bomba cu ceas: mai devreme sau mai tarziu va exploda.
Este imperios necesar sa te adresezi un psihoterapeut: a vorbi cu cineva de specialitate, care este interesat mai mult sa te inteleaga decat sa te judece sau sa-ti dea sfaturi inaplicabile, este o metoda sigura de eliberare a tensiunii psihice. Imi dau seama ca este greu sa ai incredere de la bun inceput intr-un om pe care nu il cunosti, fie el si psihoterapeut, dar merita sa risti inainte de a-ti face tu insati rau..
