Now Reading
Amintiri din gradina raiului

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

Amintiri din gradina raiului

Marianei ii placea sa se laude in fata invatatoarei si a colegilor de clasa cu mami, care sudeaza electric, autogen si chiar sub apa, si cu ziarul Scinteia de acasa, unde scrie despre mami si apare-n poza cu tovarasul Ceausescu cum ii stringe mina cind ii da diploma si medalia.

Ana Maria si ingerii, Radu Aldulescu, Editura Cartea Romaneasca

Sudorita fruntasa de la IMAIA Arad, Maria Bejan, doamna Mari cum ii spuneau vecinii, avea in oras un statut cumva special, fiind respectata si deopotriva invidiata datorita Ordinului Muncii clasa intii pe care Tovarasul personal i-l inminase in anul 1973, intr o vreme cind in Arad nu existau prea multe distinctii de acest fel.

Era o vorba in doi peri si de fapt in bataie de joc, care spunea ca munca-i o cinste de onoare. Doamna Mari insa avusese sansa sa invete de timpuriu ca o sumedenie de lucruri care se preteaza a fi luate n ris si n bataie de joc in particular, pot deveni in imprejurari oficiale serioase, pina intr-atit incit sa-ti decida viata si viitorul familiei. Altminteri, Mariana ar pune oricind mina-n foc pentru mami: a fost toata viata o comunista integra in cuget si-n simtiri, care a pus umarul si si-a dat din plin obolul la construirea societatii socialiste multilateral dezvoltate. Nici pe ea, aidoma multora, nimic n-a mai reusit s-o trezeasca din mult invocatul si rivnitul vis de aur al omenirii, mami, las-o asa cum a picat – de cind se stie, Mariana o stie orgolioasa, fixista, plina de pretentii carora sotul ei, Savu Bejan, nu le prea facea fata.

Oh, dar pe tati il iubea mai mult decit pe mami, care-si aplica rigorile in primul rind asupra unicei fiice, vazind ca de barbatu-sau nu se lipeste. Mami isi dorea, poate ca firesc si indreptatit, ca Mariana s-o ajunga si s-o si intreaca, macar ca nu se inventase inca un ordin al muncii clasa zero. Mariana avea insa destule talente, sportive, muzicale, la limbi straine sau matematica, pentru care societatea socialista multilateral dezvoltata i-ar fi oferit posibilitati de afirmare, daca ea s-ar fi straduit.

Ce-ar fi vrut sa insemne acea stradanie, Mariana ar fi putut spune ca a vazut pe viu in mai multe rinduri, cind mami ii dadea in cap lui tati cu sulul acela de carton imbracat in vinilin galben in care tinea diploma, si cu medalia cu panglica tricolora, pastrata ca intr-un sicrias, pe asternut de satin alb, intr-o cutiuta imbracata tot in vinilin galben.

Pina si-n astfel de imprejurari delicate – uite cine sunt io, scrie aicea pe cartonul asta semnat de presedintele tarii… – Savu Bejan vadea fata de sotia lui aceeasi ingaduinta imperturbabila de chefliu de cursa lunga, caruia alcoolul din organism ii mentine in permanenta tonusul la un nivel optim, conferindu-i rezistenta la vicisitudini si umilinte inimaginabile. Firea vesnic zimbitoare si binedispusa o facuse pe Mariana sa se lipeasca de sufletul lui, si la o adica cine fusese tati in Arad? O diploma cu care sa-i se dea in cap pe buna dreptate, pur si simplu nu exista.

Ce se stie si stiu toti aradenii care au trait in acele vremuri e istorie si consemnat in presa sportiva a acelor ani, chiar daca Savu Bejan n-a avut asa zisa onoare de a stringe mina unui presedinte sinistru dictator, care si-a gasit sfirsitul dupa cum merita, impuscat ca un ciine in sfinta zi a primului Craciun al romanilor in libertate si democratie.

Mai bine mort decit comunist, ma rog, Mariana poate depune oricind marturie ca tati a dus crucea asta multi ani, cu mult inainte ca ea sa devina slogan al adevaratei revolutii anticomuniste, care n-a mai avut loc de-ntors, n-a mai avut adica timp si spatiu unde sa se desfasoare si nici oameni s-o infaptuiasca, asa ca tot ce a ramas e ce se vede: o poveste frumoasa si teribil de trista.

Cam asa a fost si povestea portarului Gloriei Arad si al echipei nationale, Savu Bejan, caruia i s-a decernat titlul de fotbalist al anului 1958 – era tot ce-i mai ramasese lui tati: ma cunoaste toata strada, vorba cintecului, pai tot orasul strins cu mic cu mare pe stadion. Lumea din tribune si strivita de gardurile inalte din plasa de sirma, cocotata in copaci, vuind si scandind numele portarului cu banderola de capitan de echipa pe bicepsul sting – Sa-vu ! Sa-vu ! Sa-vu! Un delir sacadat, fulminant, pe care Mariana si-l aminteste din povestile surpate-n nostalgie ale lui mami, din timpul indragostirii ei, si din povestile prietenilor lui tati din cartierul Micalaca Veche. Ea stie si isi aminteste totul, ca si cum ar fi trait si ar fi vazut cu ochii ei, desi se intimpla cu citiva ani inainte de a se naste.

Portarul titular al Gloriei Arad, selectionat in doua meciuri ale echipei nationale, fusese propus pentru un transfer la Dinamo Bucuresti. Un pas decisiv in cariera unuia dintre cei mai valorosi portari din fotbalul autohton, dar n-a fost sa fie. Cel care s-a opus transferului si a reusit sa-si impuna autoritatea, a fost chiar seful comisiei sportive a orasului Arad, tovarasul Grigore Axinte, despre care fanii lui Savu si toti microbistii din oras stiau ca-i poarta pica din pricina unui nepot, tot portar, pus in umbra in oras de fenomenalul Savu, aureolat de o porecla comuna, banala, des intilnita printre portarii de fotbal, pe deplin acoperita insa de evolutia din teren – Pantera.

Marianei ii povestisera tovarasii lui nedespartiti de birt si chefuiala, de jocuri de carti si table, zgomotosi si circotasi, birfitori si vesnic pusi pe glume cind se adunau in casa parintilor lui Savu din Micalaca Veche, un sat care odata cu extinderea Aradului a devenit cartier de periferie. Acolo a fost gradina raiului copilariei Marianei, in gradina si casa bunicilor, a lui tati si a sorei lui mai mari, matusa Ita Floarea, unde se intilneau, se suprapuneau si se impleteau povestile a trei generatii. Acolo a auzit cum si-a ratat tati cariera de fotbalist.
Spuneau unii ca numai din pricina jigodiei de tovaras Axinte, seful comisiei sportive, asta o sa-i traga ponoasele si o sa se ncarce de blestemele fanilor lui Savu, dupa cum s-a si intimplat de altfel.

Tocmai ca la doar un an si jumatate de la impiedicarea transferului, cacanaru’ de Axinte a calcat pe bec cine stie cum si a cazut in dizgratia tovarasilor de la regiune, fiind trimis la munca de jos, ciocanar cacanar hi hi hi, la uzina de vagoane, de unde si venise de fapt ca sa taie si sa spinzure in fotbalul aradean, sa fie stiut de frica, stimat, respectat si omenit in localurile de lux din oras. Cum necum, lui Savu i s-a facut dreptate prin te miri ce cai imbirligate ale tovarasilor, la fel de nepatrunse precum caile Domnului.

Savu ar fi avut si el cale libera de la Dumnezeu si de la tovarasi deopotriva sa se transfere la Dinamo si tot timpul inainte sa ajunga cel mai bun portar din Romania, de vreme ce avea doar douazeci si sase de ani. N-a mai avut insa rabdare si nici de unde sa stie cit o sa mai aiba Axinte putere in oras, drept pentru care l-a mincat s-o rezolve cu Axinte inainte de a se rezolva de la sine. Dezlantuit si patimas precum Pantera care scotea din cele mai imposibile unghiuri mingea si golurile ca si facute, ca sa-si impinga de la spate echipa spre atac si gol, Savu n-a lasat sa-i scape ocazia sa-l bata pe tovarasul Axinte pina l-a umplut de singe, si unde mai pui ca-n public, in ochii notabilitatilor orasului, in timpul unei mese tovarasesti cu invitati de vaza tovarasi de la regiune, umilindu-l astfel in ultimul hal, cu o mina si niste coaste rupte si fata facuta ferfenita, de a trebuit sa fie cusuta de sus si pina jos, Savule, a fost cea mai mare greseala a vietii tale.

Mai bine mort, deh, tot e bine ca n-a murit ca sa-i iei pacatele si s-atirne pe tine, Savule, si-n viata asta si-n cealalta. Doar c-a intrat in spital trei saptamini in ghips si cu multe copci pe fata, asta in vreme ce Savu si-a luat-o dupa cum de buna seama ca si-a cautat-o cu luminarea: cinci ani in Delta, la Periprava, la taiat stuf, povestiti de-a fir-a-par fiicei sale; vietii si faptelor lui din Delta, Mariana avea sa le gaseasca asemanare cind i-a picat in mina Papillon, romanul cel mai drag inimii ei, din care reciteste adesea paragrafe si episoade subliniate cu creionul pentru a-si aminti de tati si deopotriva de viata ei desfasurindu-se unduit, pendulind intr-o vesnica fuga hartuiala si o vesnica evadare.

A fost intr-adevar o greseala fatala. Chiar ca mai bine mort, dar nu noi decidem, iar Savu cu atit mai putin. Bietul tati, din pantera care fusese in apogeul gloriei, s-a intors de la stuf un motan maidanez jigarit, cu oasele impungindu-i pielea tabacita de intemperii, insemnata de cicatricele incaierarilor cu sefii de camera si pina intr-atit de insetat de libertate, ca-i secase definitiv rabdarea si tragerea de inima pentru efortul si rigorile unei vieti sportive ce l-ar fi repus in forma care l-a consacrat.

Cind se nascuse Mariana, el tocmai sarise de treizeci si unu de ani si deja se dedulcise la bautura degustata pe indelete, multe ceasuri pe zi, la taclale ori umblat brambura cu prietenii si tot de la betivaneala si prieteneala i s-au tras mai apoi inca doi ani de puscarie, o alta greseala a vietii, Savule, tu sa fii sanatos, ca-n rest belelele n-au decit sa curga girla: l-a cinstit un prieten ca sa-l ajute sa duca o caruta de porumb acasa si, ori ca intentionat, ori ca erau prea beti amindoi ca sa mai vada pe unde o iau caii, au luat porumbul de pe tarlaua CAP ului, intr-o vreme de pe la mijlocul anilor optzeci cind culesul de porumb dadea o piine de mincat militiei si securitatii, mai buna decit transporturile din trezoreriile bancilor; construirea societatii socialiste multilateral dezvoltate cerea sacrificii, jertfe, exemple: pentru trei stiuleti de porumb gasiti in sin sau in buzunare s-au dat multe pedepse intre sase luni si doi ani, asa incit Savu s-ar fi putut considera norocos cu cit si-a luat pentru o caruta. Indicatiile Tovarasului, vezi, atotstapinitoare, sustinind si intarind o lege care dadea sa reteze din radacina cilimituri nevinovate si deopotriva adevarate precum colectivul e rai, fura daca vrei sa ai… Un rai al hotilor, ma rog, un vis si o epoca de aur.

Astea erau vremuile si totusi, pentru Mariana, fata crescuta la oras, la bloc, dar si la tara, in casa bunicilor din Micalaca Veche, acele vremuri vor ramine vesnic ale unui ragaz in rai, prea scurt si dupa care avea sa tinjeasca toata viata.

Dupa optsprezece ani, dar mai cu seama dupa ce s-a maritat, nimic n-a mai fost cum fusese; tati a mai facut un an si jumatate de puscarie, de asta data pentru o greseala a vietii pe care Mariana si-ar fi putut-o trece in cont. El a ispasit in contul si-n lipsa ei, ea insasi fiind condamnata in lipsa la sapte ani, pentru abuz in serviciu si tradare de tara, dupa fuga peste granita din 1987. N-avea sa afle insa de acea condamnare a lui tati, decit dupa moartea lui timpurie, la cincizeci si patru de ani, Dumnezeu sa-l aiba n grija Lui pe unde o mai fi el acum.

Pe atunci, in cea mai mare parte din timp tati locuia in casa din Micalaca, iar mami in apartamentul de pe bulevardul Aurel Vlaicu, repartizat de la fabrica. Tati cu gradina, livada de pruni si meri, lotul de porumb si cartofi, porcul si gainile, in timp ce mami sa nici nu fi auzit de munca cimpului, animale si roboteala prin curte, macar ca si ea tot de la tara venise cu traista-n bat, la oras dupa ciini cu covrigi in coada, cum se spune, sa se faca cucoana si tovarasa.

Fragment din romanul

Ana Maria si ingerii, Radu Aldulescu, Editura Cartea Romaneasca

Ana Maria si ingerii
de Radu Aldulescu

Editura Cartea Romaneasca

Citeste Strigatul unui inger, o confesiune a autorului.

Vrei cartea? Comanda aici!

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top