Citești
Radacina de bucsau – Fragment

Radacina de bucsau – Fragment

Revista Psychologies

Radacina de bucsau, O. Nimigean, Editura Cartea Roamneasca

Ea intra in camin, rugindu-ma sa o astept cinci minute, ca sa se schimbe. Un ianuarie incarcat de zapada, geros. Umblu, din nonconformism, fara caciula si manusi. Ma plimb, dupaind, pe cealalta parte a strazii, cu miinile in buzunarele paltonului si urechile din ce in ce mai inghetate.

Ma incalzeste insa imaginea ei: cirliontii sai de caprita coborind de pe Galaad, ochelarii mari si sprincenele inalt arcuite, zimbetul cu gropite pe fata inrosita de frig, talia mijlocie, usor baietoasa in costumul oranj de schi, cizmele caraghioase, flocoase ca niste catei yorkshire, cum nu prea se vad printre proletari si dupa care lumea intoarce intrigata si reprobatoare capul.

„Chestia aia“ se petrecuse cu putin timp inainte, pudic si stingace, diafan si caraghios, masculul si femela luptindu-se cu inhibitiile candide (pina si noua ne-au parut astfel) ale baiatului si fetei. Intimitatea corporala parafase – ne-am marturisit ulterior – un pact de o intimitate mult mai adinca, prin care ne incredintam unul altuia. „Pina la capat !“

Nu, nu ne-am facut declaratii, nu eram pregatiti, simteam ca, trecute in cuvinte, sentimentele scapa de sub control, intrind in regimul impersonal al limbajului si esuind in citeva clisee. Se subintelegeau. Ajungea o stringere de mina, un sarut inca nedeprins, cu buzele strinse, imperecherea sfioasa, cu ochii inchisi, in care o gravitate de ritual insoteste climaxul juisarii. Oficiam, doar noi, indiferenti la protectia unei autoritati ecleziastice – a oricarei autoritati – taina nuntii noastre.

Cine ne-ar fi pindit ar fi ris ca de doi natafleti, care abia isi nimeresc putele. Natafletii aceia, cu greu invingindu-si rusinea, tradindu-si nepriceperea in gesturi ezitante, coplesiti pina adineaori de frici, descopereau taina perechii. Stinga sa este sub capul meu si cu dreapta-i ma cuprinde. Ca pecete pe sinul tau ma poarta, poarta-ma ca pe o bratara! In camera era frig, colegii plecasera in vacanta de iarna, ramaseseram doar noi in tot caminul, lumina se taiase, aprindeam luminari, cantina se inchisese, mincam piine cu conserve de peste, beam apa de la robinet, ne imbratisam pe patul de fier, asteptam bani de acasa, ca sa ne cumparam bilete de tren inainte de Craciun, eu spre o destinatie, ea spre alta, uitaseram de Ceausescu, de ASC, de Securitate, de sesiunea din februarie si ne bucuram de inimile noastre (o bucurie paradoxala, plina de griji – altfel de griji, reverberate dintr un orizont impartasit).

E posibil ca ea sa nu mai tina azi minte? Chiar n-o voi fi vazut „niciodata“? Nici atunci? Ma plimb asadar de ici colo, asteptind-o in ziua aceea de sfirsit de… asteptind-o in ziua aceea de sfirsit de ianuarie friguros sa iasa din camin, unde a intrat pentru cinci minute. Care se fac zece. Care se fac cincisprezece. Douazeci. Douazeci si cinci. Trepidez : „Dar asta-i o bataie de joc !“ Nu reusesc sa inteleg cum e posibil ca iubita mea sa ma lase in frig aproape o jumatate de ora. Si nu atit frigul ma irita (desi mi-a inghetat fata), cit ma simt ridicol, contrariat launtric. „Mie, se poate sa-mi faca mie una ca asta? !“ Ma napadesc naduful si furia. O furie prapastioasa, care mi o smulge din vintre.

Atunci sa-i fi simtit Zeldei raceala de straina? Furia mea viscerala are totusi o cauza apasat etica: femeia mea incalcase pactul nostru fondator, subinteles. Isi retrasese firele din tesatura noastra comuna. Altfel, ar percepe, indiferent unde s-ar afla, pe Marte, nu peste drum, in camera de camin, ca s-a depasit o limita si imi provoaca raul. Nu mi-am inchipuit nici o secunda ca ma incearca. Ar fi insemnat ceva. Joc. Challenge. Ma uitase pur si simplu. Sau, si mai rau, nu ma mai respecta, de vreme ce ea insasi a stabilit un interval pe care l-a depasit de mult. „Orgolii de mascul! Ai aflat si tu, macar din literatura, ce inseamna promisiunea unei femei cind se duce sa se schimbe. Nu fi caraghios !“

Dupa o jumatate de ora, Zelda isi iveste aura creata pe usa caminului. Imi face semn cu mina, zimbind. Ma uit crunt. O urasc. Pe bune. Nu ma pot stapini sa n-o urasc. Nu ma lasa intestinele. Imi vine sa-i cirpesc o pereche de palme. „Hai, mergem ? !“ Vorbeste cu nonsalanta, ca si cum nu s-ar fi intimplat nimic. Ma rascoleste lejeritatea ei. Vreau s-o fac sa-si dea seama ca a gresit fata de mine. Fata de pactul nostru. „N-ai nimic altceva de spus ?“ Porniseram deja spre Copou. Se mira: „Ce sa-ti spun ? Am fost si m-am schimbat“. „Ziceai ca nu dureaza mai mult de cinci minute. Ai stat o jumatate de ora. Iti bati joc de mine? !“ Imi raspunde nevinovata: „Am mai stat putin de vorba cu fetele“. „Si nu stiai ca eu te astept la minus zece grade ?“ „Vad ca n-ai inghetat ! Nu inteleg de ce te superi asa !“ „Ar trebui sa ntelegi !“

Grabesc pasul, lasind-o deliberat in urma. M-a ajuns. Nu-i mai spun nimic, grabesc din nou pasul. Crap de nervi daca nu depan repede din picioare. Nu ma uit inapoi, pasesc natingeste, chiar daca un tremur interior ma avertizeaza ca sint pe cale eu insumi de a depasi masura. „Daca ma iubeste, vine dupa mine. Daca nu ma iubeste, nu vine. Si se termina totul astazi.“ Dupa ce trec de intersectia de la care o cotesti spre Militie, incetinesc si trag usor cu coada ochiului. Ma astept s-o vad undeva la vreo zece metri in spate. Nu se vede. Intorc capul. Nu se vede deloc. Ma opresc si privesc lung in vale. Nu. S-a intors din drum. Ma strabate o premonitie dureroasa. „Asadar, nu e femeia mea. S-a terminat.“

Continui sa merg, rascolit de secretii amare si ginduri sumbre – nenorocire, fiasco, juvat – printre care insa, cam prin dreptul statuii soldatului sovietic de care-si risese Pastorel, prinde a adia o pala de haz, o boare de autoironie. Iar la intrarea in camin imi dau seama ca dorul ma frige mai puternic decit gerul si ca sint mai indragostit ca niciodata. Absenta undelor ei, a caldurii si rasuflarii ei ma sufoca. Inghit noduri si caut sa fac haz de necaz, mirindu-ma eu insumi cum naiba pot sa sufar atit, devenind, totodata, atit de caraghios. Pentru ca de suferit sufar pina n strafundul rarunchilor si mai departe, ca si cum s ar fi smuls din mine radacini vinoase, intortocheate, dar sesizez totodata ca in ravaseala mea se amesteca un aer de butaforie, un sunet strident, o nota burlesca, ba – culmea ! – chiar un clinchet copilaresc, indemnind la joaca.

Despartirea de Zelda imi subtiase parca peretii celulelor. Ma impinsese catre punctul critic de la care ai impresia ca tesuturile ti se destrama si numai atingerea miinilor sale ar fi in masura sa te vindece, dupa cum, concomitent, un demon malitios sau un inger ghidus (unul si acelasi) (Asadar recunosti ! – Lasa-ma-n pace !) ma imboldesc sa ricanez laolalta cu ei pe seama mea, aratindu-mi cit de infantil reactionasem, cit de hilar fusese marsul meu imbufnat, cu capul in pamint, de ce trufie chisnovata ma lasasem impins. Arsura adinca stirnita de indiferenta cu care Zelda ma uitase in ger, refuzind apoi sa ma urmeze, face loc unei aviditati la fel de organice dupa intreaga ei faptura, pe care o vreau aici, acum, in brate.

Incrincenarea de adineaori arata ca o nerozie de indragostit, iar ceea ce numisem „abdicarea“ ei imi pare o reactie de bun simt : pai normal ca s-a intors, doar nu era sa se puna cu nebunul, lasa-l sa se racoreasca si dupa aceea mai vorbim, o sa ne amuzam impreuna de cum a luat-o haisa ! Imi vine, abia patruns in camera in care Pohomaci zdrangane la chitara o piesa cu haiduci a lui Sterian, sa ma rasucesc inapoi spre Puskin si sa-i cad teatral la picioare, ca „sa ne ridem“ sanatos, cu scuturaturi, pina scoatem din noi toti dracii, iar pe urma, in ciuda gerului, sa iesim la plimbare prin tirg, intr-aiurea.

Ramin insa in camera. Intii, e totusi al naibii de frig. Apoi, imi zic – dar nu razbunator si revendicativ, ca inainte, ci dintr-un spirit… pedagogic – ca mult mai bine ar fi fost daca nu se intorcea, ia sa se gindeasca, sa-i para si ei rau macar o noapte !

A doua zi, pe holul universitatii, ma priveste nitel suspicios. Dar aproape instantaneu ii zaresc gropita salvatoare din obraz si izbucnim amindoi in ris. Totusi ulterior, la fiecare cearta, cind simt ca dinspre Zelda razbate o raceala de straina biblica, imi amintesc – inainte de orice – de intoarcerea ei din drum. Retraind stupoarea de atunci a viscerelor mele.

Fragment din cartea

Radacina de bucsau, O. Nimigean, Editura Polirom

Radacina de bucsau
de O. Nimigean

Editura Polirom

Citeste Gata cu palavrageala! – o… non-confesiune a autorului.

Vrei cartea? Comanda aici.

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

Vezi comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top