Now Reading
Trei femei – Fragment

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

Trei femei – Fragment

Trei femei, Stelian Turlea, Editura Cartea Romaneasca

Avea treisprezece ani si era o adolescenta rebela. Aparent nu se deosebea de fetele de varsta ei, ii placeau petrecerile, cocheta cu baietii, visa la actorii din filme, avea un caiet in care copia versuri amoroase si un altul in care strangea ganduri romantice si profetii ale cole¬gelor care faceau aidoma, li se spunea oracole. Suporta cu greu uniforma si numarul matricol, isi tundea parul scurt, cum vazuse prin cateva reviste straine pentru adolescenti, dadea iama in fardurile maica-sii, fluiera baieteste si de multe ori se lua la bataie cu ei, o socoteau putin sarita de pe fix, daca nu cumva ii lipseau de-a dreptul niste doage.

Avea camera ei, cu mobilierul strict necesar, pe care o impodobise cum se pricepuse mai bine, pe pereti erau lipite poze taiate de prin reviste de care se plictisea repede, intre ele trona fotografia unui broscoi urias despre care spunea ca e printul care as¬teapta sa fie sarutat sa se transforme in barbatul vietii ei.

Facuse rost de o muzicuta la care invatase cat de cat sa cante, i-o cereau toti sa incerce si ei si i-o inapoiau imbalosata, alerga la cismea si lasa apa sa curga pe ea, doar n-om fi avand sifilis ? protestau colegii. Mai stii ? era replica ei. Pana cand au hotarat sa nu i-o mai ceara niciunul, oricum era prea greu sa cante, simteau cum le furnica buzele, n-aveau cum sa invete in minutele in care Irina statea cu ochii pe ei, miscandu-se de pe un picior pe altul, nerabdatoare s-o recapete.

O singura data nu si-a ascultat mama, care ii interzi¬sese sa plece de-acasa la o petrecere, se anunta furtuna, care chiar s-a pornit in noaptea aceea, de ani multi nu mai plouase cu atata furie si nu mai batuse vantul cu atata putere, smulgand copaci din radacina sau acope¬risuri subrede. Ca s-o tina in casa, Vitoria ii ascunsese hainele, era sfarsit de saptamana, nu i le-a dat decat dupa doua zile, dar Irina era neimpacata, hotarase ca maica-sa e o femeie rea si demna de ura, de nimic altceva, pe care avea s-o urasca toata viata si cu care n-avea sa se mai impace vreodata. Tot iesise din casa, aproape despuiata, cand s-a intors, tarziu, uda leoarca si infrigurata, a baut o tona de ceaiuri fierbinti sa-si revina. Dupa cateva zile se simtea o ticaloasa, amutise de rusine si uitase toate juramintele ca-si va uri pe mama pana la moarte.

La scoala, prindea totul dintr-un foc si pe urma se plictisea si trebuia sa si gaseasca o ocupatie. Nu era o tocilara, cum o acuzau cu invidie prietenele, retinea din zbor aproape totul si i ramanea timp destul sa-si faca de cap. Profesorii erau nemultumiti ca n-avea ini¬tiativa, nu lucra nimic in plus, nu se straduia sa se impuna prin ceva, dar atata vreme cat invata ce-i cereau ei, n-aveau ce sa-i reproseze.

Era dezghetata si vesela, cu sanii mici, par negru si mutrita simpatica. Baietii o priveau cu jind, fara sa indrazneasca s-o abordeze de teama maica-sii. Ce s a intamplat cu cel care cutezase s-o hartuiasca inca era transmis de la unul la altul, ca avertizare, poate si cu inflorituri care sa le faca pielea gaina. Era un baiat in ultimul an al liceului, se credea mare cuceritor, ii cazuse cu tronc Irina, dar ea ii refuza avansurile. Iar el nu putea accepta un esec, orgoliu pustesc si prostesc, asa ca o insotea in permanenta pana acasa, vorbindu-i incon¬tinuu, fara sa primeasca vreun raspuns, ii scria scrisori de dragoste infantile, facea cum facea si era invitat la toate ceaiurile la care aparea Irina, alungandu-i pe ba¬ietii care voiau sa danseze cu ea si care incepusera sa i stie de frica.

Pana a aflat Vitoria Vernescu, mama Irinei, care a intervenit la directorul scolii, baiatul a fost avertizat, dar nu s-a linistit, drept care a primit cea mai proasta nota la purtare de care s-a auzit vreodata in oras si n-a mai avut voie sa se prezinte la examenul de sfarsit al liceului, i se spunea examen de maturitate pe atunci. Cat a stat un an acasa, prea sigur pe el, s-a tinut numai de petreceri, a uitat tot ce invatase, s-a prezentat de¬geaba la examene si a dat cu piciorul visului de a ajunge inginer, s-a angajat zilier intr-o fabrica, nu stia sa faca nimic.

Dar a existat si un revers, parintii baia¬tului s au revoltat, au dat vina pe scoala si pe pro¬fesorii care nu-i tin in frau de tinerii neastamparati, carora le fierbe sangele, apoi pe doctorita care si a pus cunos¬tintele in miscare sa-l pedepseasca pe baiat, au bom¬banit despre legaturile ei cu Securitatea, n-o acuzau pe fata, din teama, dar vorbele lor erau fara echivoc: asa se intampla cand toti astia care taie si spanzura se vara in vietile noastre !

Unii au inceput s-o invinuiasca pe Irina de nefericirile baiatului, prea fusesera duri cu el, in fond ce-i facuse fetei ? Cine nu face ochi dulci altuia la varsta aceea, ba la orice varsta ? Cine n-a trecut macar o data in viata prin ceva asemanator ? Cine poate jura ca a fost numai vina lui si ca fata nu l-a provocat in vreun fel ? E chiar usa de biserica, cata vreme toate colegele ei spun ca nu rateaza vreo petrecere si nu exista baiat caruia sa nu-i arunce ocheade ? E cumplit sa retezi viitorul unui tanar doar ca sa astamperi orgoliile unei fetiscane !

Curand vorbele astea au ajuns si la urechile Irinei, la inceput a ras, pe urma le-a raspuns cum se pricepea, la sfarsit le-a simtit ca pe o mare nedreptate si s-a certat cu toata lumea. Simtea ca o resping toti si n-a mai vrut sa mearga la scoala. Era lucrul cel mai groaznic care i se intamplase pana atunci, era convinsa c-o sa-l tina minte pan-o muri. Era convinsa ca o sa se arunce din varful clopotnitei catedralei de langa Hale ca sa se termine totul.

Vitoria Vernescu a discutat cu ea, i-a explicat, a incer¬¬cat s-o induplece, a amenintat-o, dar toate au fost in zadar.
— Ce vrei sa facem ? a intrebat-o Vitoria si a aruncat ultimul argument care i-a venit in cap : Sa plecam din oras ?
— Da, asta vreau, a spus Irina dupa o pauza de gandire. I se parea cea mai buna iesire.
— Dar, spune-mi, de ce ? Trebuie sa fie un motiv serios.
— Vrei sa stii ? Chiar vrei sa stii ? Tu ce ai face cand prietenele cele mai bune ti-ar spune ca toate s-au intam¬plat pentru ca esti o bastarda ?
Vitoria a inmarmurit. A reusit cu greu sa ingaime :
— Cine ti-a spus asta ?
— N are importanta.
— Ba are. Cine ti-a spus asta ? O sa dea socoteala. Spune-mi : cine ?
— Nu. Exact asta nu vreau, sa mai dea socoteala careva, sa sufere altul, cum s-a mai intamplat, pentru ce sunt eu.
— Nu vorbi asa, Irina. Ba exact asa vorbesc ! Le urasc, le urasc pe toate ! Nu vreau sa le mai vad ! Nu vreau sa ma mai duc la scoala ! Nu vreau sa ma mai duc la nicio petrecere ! Nu vreau sa mai vad pe nimeni ! Credeam ca n-o sa se intoarca impotriva mea ce mi-a spus anul trecut…
Dar s a oprit brusc, s-a inecat in plans si a fugit in camera ei, trantind usa. Vitoria a ramas pe ganduri, cuprinsa de furie si neputinta. Si-a lasat fiica sa planga pana s-a linistit, a mers dupa ea, a imbratisat-o, man¬gaindu-i parul.
— Nimeni n-are dreptul sa-ti vorbeasca asa, i-a spus. Stii bine ca te iubesc.
— Stiu.
— Nu vreau sa ti se mai intample.
— Stiu.
— Te am adoptat, e-adevarat, stii asta. Dar te am crescut ca pe fiica mea, esti fiica mea, te am iubit si te iubesc si sacrific totul pentru tine…
— Nu e nevoie sa sacrifici nimic !
— Bine, nu sacrific, e doar o vorba care se spune, daca tu asta crezi, dar te iubesc. Si-ti vreau binele.
— Stiu si asta. Dar mai vreau sa stiu adevarul, vreau sa-mi stiu trecutul.
— Trecutul tau sunt eu !
— Si inainte de tine ? Cine au fost oamenii care m-au adus pe lume ? Nu se poate sa nu stii ! Ai sa afli intr-o zi, n-a sosit inca vremea…
— Adica nu sunt coapta pentru asta ?
— Nu.

Discutia s-a repetat, mai mult sau mai putin asema¬natoare, de nenumarate ori, de fiecare data Irina stia ca n-o sa afle nimic si ca face rau, de fiecare data Vitoria iesea stoarsa din confruntare, pana cand intr-o zi a simtit ca-si pierde respiratia, s-a panicat si a dat pe gat cateva inghituri de votca. La fel a facut de multe alte ori, chiar si cand nu mai simtea sentimentul de panica.
— O sa plecam din oras, i-a spus intr o zi.
Vestea a bulversat-o pe copila, care a intors spre mama ochii inlacrimati.
— Vorbesti serios ?
— Niciodata n-am vorbit mai serios.

De ani multi, Vitoria Vernescu primise oferte sa lucreze in Bucuresti, nu tinea minte cand incepuse totul, dar fostul ei sef din spital, ajuns mahar in Capitala, o ademenea la fiecare trei, patru luni cu un post mai bun. Refuzase cu incapatanare. N-o mai lega nimic de Ploiestii in care crescuse, nu mai avea rude de care sa se simta apropiata, nici prieteni pe care sa i viziteze, dar obisnuinta parea sa-i fie a doua natura. Insa mai mult decat orice se temea sa ia totul de capat intr-o lume in care ar fi fost o straina.
— Dar si aici esti tot o straina ! i-a strigat Irina. Cine te cauta ? Cine te ajuta ? Unde te duci sa-ti umpli serile ? Ce ai face daca n-as exista eu ?
— Nu fi obraznica !
— Ba exact asta sunt. Si e adevarul crud !

Vitoria Vernescu stia foarte bine cata dreptate avea fiica ei. I-a trebuit insa un mare curaj sa se decida, pana la urma l-a gasit si a hotarat aproape peste noapte, cand Irina nici nu se mai astepta la vreo schimbare. Au lasat casa somptuoasa pentru un apartament de bloc cu trei camere, abia construit pe Calea Mosilor.

Fragment din romanul

Trei femei, Stelian Turlea, Editura Cartea Romaneasca

Trei femei
de Stelian Turlea

Editura Cartea Romaneasca

Citeste „Am intrat in pielea acestor trei femei” – o confesiune a autorului.

Vrei cartea? Comanda aici.

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top