Jocul de-a… toleranta

„…autoritatea toleranta este o contrazicere, deoarece autoritatea este tocmai granita pozitiv determinata a tolerantei, si este exterioara acesteia din urma…” „…iluzia mantuirii de antipatica sila exterioara este doar o iluzie adanca si naiva a asteptarii. Iluzia aceasta este neindoielnic indispensabila pentru lupta pe care timpul nostru trebuie sa o dea ca sa inlocuiasca o suma de constrangeri vechi si tot mai deranjante, cu altele, la fel de vechi, de insuportabile si intolerabile. Utilitatea unei asemenea iluzii ? Ideea tolerantei este o limita dupa care se orienteaza vointa noastra, a celor non-tolerati, fara sa o putem atinge vreodata…” Asa sa fie…?

Este evident : invocarea tolerantei, in orice domeniu politic ori social al istoriei moderne, este de cele mai multe ori o cochetarie de esenta sau naiva, integra sau ipocrita. Fiindca, in fapt, este omniprezenta relatia dintre putere si vointa, fenomen ce se finalizeaza intotdeauna intr-o intransigenta oarecare, inaccesibila argumentarii logice, si sfarseste tot cu intoleranta. Fiindca intoleranta este dintotdeauna originea tolerantei. In acest joc se afla contradictia elementara a vietii practice – premisele sunt impuse de vointa si sentiment, iar de asemenea premise omul leaga „demonstratii” in forma de „l o g i c a”. Leaga demonstratii atunci cand nu i se permite sa faca altfel, atunci cand este impiedicat – desi perceptand un fenomen – sa inteleaga pe celalalt si sa impuna valoarea altora, sa impuna celuilal”, pe loc, o vointa ce nu ii este deloc caracteristica nici lui, nici celuilalt.

Desigur, intre vointa naturala si argumentarea falsa se interpun mereu legaturi deloc sincere. De aceea, nu trebuie sa tratam superficial dimensiunea care deosebeste optica noastra dintre „a intelege” si „a respecta”, cu cea a celor care „respecta” si ceea ce nu „inteleg”. Invocarea termenului de toleranta – idilic, prin farmecul sau – cere, cel mai adesea o prudenta universitara. Toleranta reprezinta cea dintai conditie pentru ca libertatea sa devina in mod global un „ceva” real si simtit. Acel bun nepretuit la care viseaza de milenii orice fiinta umana capabila de a rationa, de a se relationa si de a trai, ca fiinta eminamente sociala.

In mod regretabil, tocmai in aceasta perioada a afirmarii plene a democratiei, a demos-lului, nimeni nu mai poate concepe toleranta fara zidul protector al intolerantei. Este exact asa cum am declina sensul tyrannos-ului in actualul limbaj. Desi, in Grecia secolelor 8-7 i.d.Chr., tiranul nu desemna decat vointa demos-ului de a-si alege un unic conducator in lupta impotriva aristocratiei. Un unic lider ce a ajuns la putere fara sa recurga la violente sau la genocid. Un tiran care a impartit marile averi sarmanilor. Cel care, pentru prima data in istorie, a fost conducatorul si promotorul „clasei de mijloc”. Paradoxal? Mult mai bizara mi se pare actualitatea.

Da, timpurile noastre asa-numite „civilizate”, cu apucaturile ei dictatoriale, care face victime ori pune in situatii adeseori ingrate pe „apostolii” sustinatori, pasionali si naivi, ai acestui ideal al tolerantei. Cata vreme lupta de interese intre grupari, clase ori elite – deci, „un pumn de oameni” – va ramane atat de aspra si impasibila la nevoile „celor multi”, toleranta va intampina, in viata de zi cu zi, la orice pas, doar ofense ironice sau brutale.

Se pare ca, in anno 2008, ideile umanitare, conceptul de umanitarism par desuete. Sau cum spunea, naiv si ursuz, acum un veac, Flaubert : „…tout ce qui est pouvoir est stupide…”. Deci expresia cu „stupid people” a d-lui „profesor” Brucan (unul din putinii care isi permitea sa publice concomitent cartile sale atat in America cat si la Moscova – e vorba de anii dizidentei sale!!!) nu este chiar atat de originala. Om fi noi, romanii, saraci lipiti pamantului, dar deloc saraci cu duhul, domnule Brucan.

As incerca sa propun o traducere mai eleganta a metaforei flaubertiene: fundamentul puterii este, in esenta si prin definitie, irational: orice putere constituita (indiferent de motivatii, abnegatii sau deziderate) exclude orice forma de toleranta. Adica, orice forma de a „intelege” masele prin inteligenta. Toleranta, pentru cei care au dobandit o anumita forme de putere, este o ideee pur regulativa, declarativa, cu ajutorul careia se critica orice. Nici pe departe un principiu care sa pericliteze soclul puterii!!!

In aceasta practica politica, intrebuintarea sau jonglarea cu idei si termeni este comoda – azi e alba, maine este non-alba. Dar niciodata neagra! In functie de cum sufla vantul (FMI-ului, Parlamentului European, UE sau NATO…). Politicienii sunt maleabili. Si dispusi sa sacrifice. Chiar si toleranta, la o adica… Principiile, insa, chiar si cele ale politicienilor, au datoriile lor de strictete, eleganta si verticalitate. Conflictele de putere intind luarilor de pozitii curse si le compromit prin contraziceri cand triste, cand comice. Eu nu imi pot permite si nici nu doresc promovarea si cultivarea ideii de toleranta cand trista, cand comica! Toleranta nu are intensitate sau coloratura politica! Toleranta nu este un termen alterat de o banala limbutie politica pseudo-idilizata! Toleranta nu este un joc al nici unei puteri lipsite de controlul unei teorii impuse si clar-definite de altii! Toleranta este ABC-ul fiecaruia dintre noi de a ne accepta asa cum suntem, de a respira in alb sau negru, de a crea gay sau straight, de a comunica mozaic sau crestineste… Iata un aspect al Romaniei in care mi-ar placea sa traiesc! Adrian Vantiu