Simona Boldea: Performanţa durabilă apare atunci când omul nu mai este tratat ca o resursă, ci drept sursa din care se nasc toate resursele

Psychologies: Cum ţi-a format experienţa din mediul corporate felul în care înţelegi astăzi presiunea, performanţa și nevoile reale ale oamenilor din organizaţii?

Simona Boldea: Acum 20 de ani ţi-aș fi răspuns despre performanţă cu obiective, rezultate, eficienţă. Astăzi încep cu un cuvânt complet diferit: OMUL. După două decenii în corporate am înţeles că organizaţiile nu sunt doar sisteme economice, ci sisteme umane. Într-o ședinţă nu intră doar un manager, ci un om cu întreaga lui istorie de viaţă – cineva care poate a crescut într-o familie în care iubirea era condiţionată de rezultate. Aceste lucruri nu apar în evaluări, dar influenţează fiecare decizie. Rezistenţa la schimbare, perfecţionismul, nevoia de validare sunt adesea soluţii inteligente construite cândva de psihic pentru a face faţă unei realităţi dificile. Winnicott descrie acel False Self care răspunde permanent așteptărilor celorlalţi – l-am întâlnit frecvent: oameni impecabili, mereu disponibili, care nu spun niciodată că le este greu, dar care plătesc, mai devreme sau mai târziu, factura: burnout, anxietate. Poate cea mai valoroasă lecţie învăţată este că performanţa reală nu începe cu productivitatea, ci cu siguranţa psihologică.

Care sunt semnele timpurii ale burnoutului pe care oamenii le ignoră cel mai des și ce pot face înainte ca epuizarea să îi afecteze?

S.B.: Cea mai mare confuzie este asocierea burnoutului cu imaginea omului care nu se mai poate ridica din pat. În realitate, el începe discret, ca diabetul: treptat și în tăcere. Este rezultatul unui dialog interior de luni sau ani: „Mai rezist. După concediu îmi revin”. Primul simptom nu este oboseala, ci pierderea contactului cu propriile semnale interioare. Apoi corpul spune ce mintea a refuzat să audă: nu mai dormi bine, nu te poţi concentra, uiţi lucruri simple, orice solicitare pare prea mult. Amâni lucrurile care îţi făceau plăcere – nu din lipsă de timp, ci pentru că psihicul economisește energie și intră în modul de supravieţuire, unde nu mai există loc pentru creaţie și joacă, ci doar pentru funcţionare. Preventiv, nu aș începe cu managementul timpului, ci cu relaţia cu tine însuţi: momente zilnice cu întrebări simple – „cum mă simt azi?”, „ce mă consumă cel mai mult?”, „unde spun «da» acolo unde aș vrea să spun «nu»?”. Ceea ce devine vizibil poate începe să fie lucrat și transformat.

Cum poate un om să performeze într-o corporaţie păstrându-și identitatea, valorile și sentimentul că viaţa lui îi aparţine?

S.B.: Mulţi ani, am crezut că provocarea este să înveţi cum să performezi; astăzi cred că este cum să performezi fără să te înstrăinezi de tine însuţi. Am întâlnit manageri admiraţi care, într-un moment de vulnerabilitate, spuneau: „Dacă mă opresc, nu mai știu cine sunt”. Problema apare când un singur rol ocupă întregul spaţiu identitar – când nu mai suntem oameni care au o profesie, ci devenim profesia. Erich Fromm
vorbea despre modul lui „a avea” și cel al lui „a fi”. Organizaţiile îl recompensează aproape exclusiv pe primul: rezultate, funcţie, prestigiu. Dar când omul ajunge să creadă că tot ceea ce are este egal cu tot ceea ce este, identitatea devine fragilă, iar orice pierdere profesională este trăită ca o pierdere de sine. Îi încurajez pe oameni să își imagineze viaţa ca pe un cerc cu mai multe spaţii – profesie, relaţii, familie, creativitate, joc – și să își răspundă la întrebări precum: „Cine sunt eu dincolo de rolurile mele?”, „Ce valori nu sunt dispus să negociez?”. Nu le consider un lux, ci o formă preţioasă de igienă psihică.

Ce înseamnă echilibrul interior într-un mediu profesional în care ritmul, obiectivele și schimbarea permanentă creează presiune?

S.B.: Un singur cuvânt definește lumea organizaţională de astăzi: acceleraţie. Paradoxal, cu cât suntem mai conectaţi la lumea întreagă, cu atât riscăm să devenim mai deconectaţi de noi înșine. Echilibrul este însă adesea înţeles eronat, ca o viaţă fără stres și conflicte – o iluzie. Sănătatea mentală nu înseamnă absenţa conflictului, ci capacitatea psihicului de a-l conţine și transforma. În organizaţii plutește adesea o anxietate difuză: oboseala de a fi mereu în gardă, de a verifica telefonul în concediu, de a demonstra constant că meriţi locul tău. Ea este contagioasă: dacă liderii trăiesc în alertă, echipa funcţionează în același registru. De aceea liderul modern are nevoie de funcţia de conţinere: să transforme anxietatea echipei în gândire constructivă. Pentru mine, echilibrul înseamnă să poţi fi mișcat de evenimente fără să te lași definit de ele. Omul nu este o aplicaţie care primește actualizări instantanee: are nevoie
de timp pentru a transforma anxietatea în învăţare.

Cum îi ajuţi, din rolul de Mindset Mentor, pe oamenii care se simt blocaţi între dorinţa de succes și nevoia de sens?

S.B.: Am înţeles că oamenii nu duc lipsă de motivaţie sau voinţă, ci de ascultare reală și înţelegere profundă. Când cineva îmi spune „mă simt blocat”, nu mă grăbesc să întreb ce obiective are; încerc mai întâi să înţeleg ce conflict interior îl ţine pe loc. De cele mai multe ori, blocajul apare la
intersecţia a două dorinţe opuse: o parte își dorește succesul, cealaltă se teme de ce ar putea pierde dacă l-ar avea. Privit astfel, blocajul nu mai este un eșec, ci o soluţie temporară găsită de psihic – el protejează întotdeauna ceva. Mulţi confundă succesul cu liniștea și ajung la întrebarea care doare: „Am obţinut tot ce mi-am propus. De ce nu mă simt împlinit?”. Răspunsul este existenţial. Viktor Frankl spunea că omul este motivat de căutarea sensului – iar sensul nu poate fi împrumutat; trebuie descoperit individual, având curaj. În practica mea nu îi ajut pe oameni să devină mai eficienţi, ci mai conștienţi. Dezvoltarea începe cu întrebarea: „Cine sunt eu atunci când nu mai trebuie să demonstrez nimic?”.

Ce diferenţe observi între generaţia Z și generaţiile anterioare în raportarea la muncă, autoritate, feedback și sănătate mintală?

S.B.: Fiecare generaţie o privește pe următoarea prin propriile lentile. Generaţiile mai vechi au crescut într-o cultură a stabilităţii, în care succesul însemna adesea capacitatea de a rezista – mesaje precum „strângi din dinţi și mergi înainte” au construit generaţii rezistente, dar uneori foarte singure. Generaţia Z a crescut într-o lume complet diferită: acces permanent la informaţie și comparaţie, dar și o enormă incertitudine, trăită din copilărie. Nu cred că este o generaţie mai puţin rezistentă, ci una mai puţin dispusă să normalizeze suferinţa. Acolo unde generaţiile anterioare spuneau resemnat „așa este munca”, generaţia Z întreabă „trebuie să fie așa?” – iar această întrebare este începutul unei schimbări culturale. Tinerii nu mai contestă autoritatea în sine, ci autoritatea lipsită de autenticitate. Adevărata provocare este să construim organizaţii în care experienţa și rezilienţa unora să se întâlnească la mijloc cu autenticitatea și curajul de a întreba al celorlalţi – un spaţiu în care diferenţele devin sursă de învăţare reciprocă.