A fi alături de ai tăi când lumea lor se sfâșie
Migranți și minori într-o lume nesigură: cine le poate promite ajutor? Cu acest gând a fost creat proiectul Promise realizat de fundația Terre des Hommes, împreună cu JRS România (Asociația Serviciul Iezuiţilor pentru Refugiaţi din România)
În cadrul proiectului, mai mulți experți au realizat un studiu de cercetare pentru a explica mai bine autorităților din România situația migranților de aici (rezultatele sale au revelat inclusiv cazuri de violență) și au pus bazele unui Standard cu patru direcții de recomandări: sprijin și relația cu comunitatea, servicii directe oferite migranților, managementul resurselor și colaborarea instituțională: https://tdh.ro/ro/cadrul-standardul-comun-pentru-aplicarea-principiului-interesului-superior-al-minorilor-straini
Însă proiectul are și o latură creativă, care urmărește formarea unei conștiințe legate de ceea ce înseamnă să fi migrant, respectiv minor migrant neînsoțit în România. La o astfel de acțiune am participat, la invitația organizatorilor: a fost o excursie de 2 zile cu 6 ziariști și 6 migranți la tabăra de sculptură de la Măgura, Buzău. Aici am cunoscut-o pe Elena Zinkevych, reprezentanta JRS care ne-a condus în excursie: fundaiser, psiholog, călăuză, soră de caritate și câteodată de-a dreptul Moș Crăciun pentru refugiații ucrainieni, ea însăși una dintre ei. Câteodată doar o femeie frumoasă care iubește natura și arta.
La urcarea în autocar Elena vorbea continuu la telefon. Mi-am dat seama că nu este româncă, dar nu am perceput-o ca pe o străină, ci mai degrabă ca pe careva de-al casei. Avea ceva care nu se potrivea neapărat în peisajul călătoriei – arăta ca un om care are treabă aici, spre deosebire de noi ceilalți care aveam aerul că plecăm într-un soi de excursie școlară. Ea lucra. Intens. Era implicată. Senzația mea a fost: “să nu o deranjez”. Apoi, după ce ne-am cazat și am prânzit am coborât din camere pentru o excursie în împrejurimi – își schimbase hainele cu ceva mai chic. Numai noi două coborâserăm. Când am aflat, din mesaje, că excursia se amână pentru a doua zi, din pricina riscului de ploaie, ne-am privit. Eu mi-am pus în minte să caut un loc unde să mă plimb în următoarele două ore, până la următoarea activitate. Elena a zis: “ce păcat, să vii la munte și să stai la hotel.” Ne-am înțeles din priviri. Apoi am zis și cu voce tare: “Eu merg la o plimbare; dacă nu ți-e frică de ploaie, hai cu mine.” Elena a zâmbit: “Doar nu sunt de zahăr, ca să mă topească!” Era relaxată acum, părea altă persoană.
„E de-a mea“, mi-am spus cu bucurie. Adică o persoană activă și iubitoare de natură. Am pornit pe cărarea din împrejurimi, apoi am găsit un drum care urca și părea frumos – oricum mă gândeam că ceea ce a văzut ea ca drum dificil nu se poate compara cu “pericolul” unei ploi de vară.
Înaintând pe drum, mi-a povestit că acum lucrează la JRS în organizația care îi ajută pe ucrainienii care stau aici. Am întrebat-o despre Ucraina. Așa am aflat că ea plecase din Odesa chiar după declanșarea războiului, la cinci zile, împreună cu părinții ei – și de atunci a rămas în România. Îmi spune că se simte binecuvântată că nu are copii sau animale de luat cu ea, care ar fi complicat lucrurile. Se întorsese de curând în Ucraina ca să aibă grijă de tatăl ei care suferise un atac de cord – după câteva luni de stat în România, părinții au ținut să se întoarcă la Odesa, iar acum sunt prinși acolo, deoarece tatăl nu poate suporta călătoria spre România. Părinții ei au acum o pensie de cca. 50 de euro, din care realmente nu se poate trăi, darămite să și obțină îngrijiri medicale în contextul războiului. Povestește despre coșmarul infarctului, despre cât de bucuroasă este că a avut bani ca să plătească ceea ce, de fapt, în mod normal și în timp de pace, sunt servicii medicale de bază. Acum, în condiții de război, ambulanța nu transportă civili decât pe bani – mulți! – iar spitalele de stat nu tratează civili, în timp ce spitalele private sunt foarte scumpe. Oamenii mor cu zile.
Povestește cum vorbește cu ai ei la telefon cu orele, cum vorbește în Ucraina cu orele. Acum telefonul i se descărcase – poate de aceea era mai relaxată și și-a dorit să se plimbe în pădure. O vedeam cum se bucură cu tot sufletul și trupul de plimbarea asta alertă. Are o privire plină de energie, foarte puternică. Apoi mi-a spus că simte energia, are propriul ei ritual de energie și echilibrare. Și mi-a mai povestit cum ascultă semnele.
Dar mi-a povestit și că acum se simte prinsă. Pe de o parte este lumea ei din Ucraina, unde este acasă, unde este ea însăși – însă această lume i-a rămas inaccesibilă și probabil nu are niciun viitor. Pe de altă parte este lumea de aici din România, unde este realitatea ei imediată și unde îi va fi, probabil, viitorul. Însă trecutul nu este mai puțin parte din ea însăși: Elena simte că are menirea de a se ocupa de oamenii din Ucraina. Însă povestește că acolo viața așa cum o cunoștea ea nu mai are niciun viitor – țara oricum se schimbă, iar în viitor va fi probabil împărțită. Nu se știe cum și când se va reconstrui, pot trece decenii întregi. Străinii care fac reconstrucția ar putea cere pământ, ucrainienii se vor muta de colo-colo, oricum locurile de acolo își pierd consistența și identitatea.
Elena știe psihologie, a studiat mult. I-am spus că este bun psiholog și că este mare nevoie de ea. Pe măsură ce-mi povestește despre conversațiile ei, îmi dau seama de ce mi s-a părut atât de diferită dimineața, când era lipită de telefon. Asta făcea, vorbea cu refugiați din Ucraina care vin aici și cer ajutor. Fiecare cu cazul și necesitățile proprii. Câteodată, da, și cu revendicările proprii. Îmi povestește că unii dintre ei sunt efectiv ca niște copii – nici sistemul comunist nu i-a încurajat vreodată să se descurce independent, nu au obișnuința de a se descurca singuri – aceștia sunt cei care au devenit din ce în ce mai vehemenți. „De asta sunt acum așa de răgușită“ spune Elena. “Am fost zilele trecute la Constanța și am vorbit nonstop, încercând să comunic cu fiecare, să-i fac să înțeleagă situația, să rezolv cât mai mult, să fac față vehemenței celor care cred că oricum li se cuvine totul”.
De fapt, rezumă ea, acum refugiații pe care îi văd sunt de două feluri:
- cei care se integrează, își trimit copii la școala românească, intenționează să rămână și să își construiască o viață cât mai bună pentru ei și familiile lor
- cei care refuză integrarea, refuză să facă orice, să înceapă orice, așteaptă să fie întreținuți de stat sau de alte organizaț „Nu mă pot apuca de nimic acum, imediat ce se termină războiul trebuie să mă întorc rapid în Ucraina!“ – aceasta este replica lor tipică. De parcă așa ceva ar fi posibil! izbucnește Elena.
Îi spun că acest din urmă tip de comportament seamănă cu o depresie, care începe cu negarea puternică a realității și continuă cu negarea acțiunii. Clatină din cap: teoretic tinde să-mi dea dreptate, practic pur și simplu o epuizează vehemența și revendicarea lor. În special pentru că ea nu crede că reconstrucția Ucrainei este ceva din viitorul apropiat. „Totul este minat acolo, nu poți merge pe nicăieri, nu poți face agricultură. Cum și cine va reconstrui?“
I-am spus că-și poate face un viitor aici în România. „Da, probabil o voi face, dar acum sunt împărțită: să am grijă de ucrainieni sau să îmi construiesc viitorul aici. Nu pot să îi las pe ai mei.“ „Nu poți“, zic. „Atâta timp cât va fi cineva căruia îi poți fi de ajutor nu ai cum să îi lași. Dar apoi poți construi aici.“
Ajunsă în România, Elena a fost mai întâi voluntar la JRS, în special ca traducător/interpret. Apoi JRS i-a oferit un job full-time – a creat o echipă ucrainiană și ea o conduce. Este implicată în majoritatea proiectelor care se derulează cu și pentru ucrainieni. „Avem proiecte cu donatori diferiți și fiecare donator are propriile condiții și reguli despre cum să fie proiectul. Noi încercăm să combinăm totul pentru ca ucrainienii să aibă parte de cel mai bun ajutor, din toate părțile. Unele contracte s-au terminat acum. Până acum am avut programe de cazare, de furnizare medicamente, consiliere, diferite activități – pentru copii avem centre de zi, grădiniță – și programe pentru persoanele în vârstâ, acestea fiind cele mai vulnerabile categorii. Le oferim vouchere, bani pentru mâncare. „Cum Ucraina nu este totuși cel mai important lucru care se petrece sub soare, unele dintre aceste contracte au luat sfârșit – sperăm să mai găsim alți sponsori care să ofere ceea ce acum nu putem oferi – de exemplu acum nu mai putem oferi cazare. Iar Guvernul român nu mai oferă acum nimic. Programul de cazare gratuită s-a terminat în mai și de atunci nu a mai venit de la stat niciun ban. Toți refugiații s-au înregistrat ca să primească ajutor financiar. Înregistrarea trebuie repetată în fiecare lună, dar se referă la familiile care fie lucrează, fie sunt înregistrate în șomaj. De 4 luni însă nu mai primește nimeni nimic de la stat, numai de la Crucea Roșie sau organizații cum este JRS, care oferă ajutor din partea sponsorilor particulari. În special oamenii care au nevoie de tratament – lucrez mult cu handicapații – se gândesc să se întoarcă în Ucraina. Nu primesc nimic și nu pot munci, iar tratamentul lor este scump. Dar în Ucraina probabil vor muri primii, pentru că nici nu se pot mișca la alarme“.
Mi-a povestit cum toată lumea – și mai ales familia ei – crezuse că războiul va dura câteva zile, cum era și rațional să se petreacă: între țări pot fi înțelegeri, tratate, negocieri. Dar nimeni nu vrea pacea. Va mai dura ani buni, spune ea.
Familiile din Ucraina sunt mixte, în nenumărate cazuri. Ea însăși are rude în Rusia. Au încetat însă să mai vorbească pe măsură ce trecea mai mult timp de la declanșarea războiului. Familiile unde rudele de gradul întâi sunt din tabere diferite au început să se despartă, nu rezistă diferendelor.
„Când ești refugiat nu mai știi ce se petrece cu tine“, îmi povestește ea. „Ai un comportament bizar. Așa am ajuns să aflu multe despre mine și despre lume“, continuă Elena.
Acum părea cu adevărat relaxată, chiar nepăsătoare. Respira cu nesaț aerul parfumat al pădurii.
„Ca refugiat afli că ai nevoie de așa de puține lucruri. Practic, nu ai nevoie de mai nimic“ Mi-a povestit că înainte de a pleca într-adevăr nu adunase mai nimic, luase laptopul, niște acte și o carte de specialitate. Restul nu era important. A purtat același trening 21 de zile. Nu-i trecea prin minte să-l schimbe. Spăla lenjeria, dar „cochetăria“ de a schimba hainele pur și simplu nu-i trecea prin minte.
Când au plecat din Odesa nu au avut o țintă precisă. “Am așteptat să primesc un semn unde să rămânem” mi-a spus ea cu naturalețe. Au străbătut Moldova, dar acolo nu a avut nicio chemare, apoi s-a gândit să treacă granița către România. Nici nu știa pe unde – așa că a făcut și ea ca toată lumea: a urmărit o mașină cu număr ucrainian. Au intrat în țară, au stat câteva zile la Bran, apoi au plecat la București, unde cunoștințele și felui ei de a fi au fost foarte apreciate. Erau primele zile, fluxuri mari de refugiați, și era mare nevoie de ajutor, mai ales pentru traduceri, pentru intermedieri de tot felul cu refugiații. Era primul val, oamenii nu știau nimic, unii nu știau nici ce facilități li se oferă aici în România. Îmi povestește că unii au cheltuit în câteva zile toți banii pe care îi aveau, fără să știe că pot obține gratis, de la stat, masa și cazarea. Apoi s-au întors în Ucraina. „Mulți nu știu realmente să se descurce, nu se pot descurca, nu au obișnuința de a face asta“ spune Elena.
Acum ea lucrează mult cu refugiații handicapați, pentru care tocmai căpătase niște vouchere de la donatorii fundației: acum statul nu mai oferă nimic și fundația nu-i mai poate ajuta pe refugiați decât cu ceea ce obține din donații private. Unchiul ei avusese handicap motor și ea știe ce înseamnă asta. “Oamenii aștia nu au nicio șansă, a reveni în Ucraina este pentru ei moarte sigură” spune ea cu năduf.
Îi spun că nu știu mulți oameni care și-ar putea menține echilibrul psihic în condițiile astea – nu e ușor să ții în echilibru ce poți face și ce regreți că nu poți face. Să accepți că nu poți ajuta la infinit și pe toată lumea. Îmi povestește cum a făcut rost de un pachet pentru un refugiat, un tată de familie cu trei copii. Apoi el a scos din pachet o ciocolată și i-a oferit-o ei. „Ce faci? Du ciocolata copiilor tăi – sunt trei! Eu nu am nevoie de ciocolată!“ a spus Elena uimită. Alții i-au spus că se roagă pentru ea, familii întregi. Elena mulțumește tuturor, iar principala ei preocupare este cum să ajute mai departe. “Cred în karma, spune ea. Mai de mult am fost în Sri Lanka și am fost impresionată acolo de comportamentul oamenilor. Cei care cred în karma se tem să facă altceva decât binele în viața asta.“ povestește ea.
Proiectul Promise a fost scris înainte de războiul din Ucraina și era mai degrabă orientat către migranții din alte zone geografice, care reprezentau o categorie uitată sau greșit percepută de public sau chiar tratată agresiv de către sistem sau lipsită de sprijin – acei tineri și minori neînsoțiți care migrează din diferite motive. Proiectul a fost adaptat rapid la noua situație, incluzând persoane din Ucraina (cărora, prin alt proiect, Fundația Terre des hommes le oferă și sprijin direct de peste 18 luni). Proiectul se adresează acum atât migranților – persoane care aleg să-și părăsească țara – din motive economice, sociale, politice – și să vină în România – cât și refugiaților – persoane nevoite să își părăsească țara pentru a-și proteja viața.
Proiectul PROMISE își propune să contribuie la o mai bună integrare a tinerilor migranți în România prin facilitarea accesului lor la serviciile publice din țara gazdă (la sistemul de educație și învățământ, cursuri de limba română, asistență medicală), printr-o mai bună informare a acestora, prin implicarea lor în proceduri consultative, în activități de advocacy, instruire și formare, astfel încât ei să poată să își reprezinte comunitatea și să își facă vocea cunoscută în societatea românească.
Prin proiectul PROMISE – Protecția Minorilor Străini Neînsoțiți, finanțat de Active Citizens Fund și derulat în perioada 2022-2023, Fundația Terre des hommes, împreună cu JRS România, lucrează pentru a informa instituțiile publice cu privire la situația copiilor și tinerilor migranți, precum și pentru a îmbunătăți serviciile de care aceștia pot beneficia în România.
