Iubirea nu reprezintă o promisiune eternă, ci o construcție zilnică
Căutăm iubirea, îi dăm valențe absolute, ne pierdem și ne regăsim în iubire. Descoperim alături de psiholog Cristina Andreea Stan ce face iubirea să dureze și cum putem fi cu adevărat împliniți în iubire.
Psychologies: Cum ai ajuns să îmbini psihologia cu spiritualitatea în munca ta și care au fost influențele care te-au condus către această abordare?
Cristina Andreea Stan: Ambele au fost prezente în viața și în preocupările mele cu mult înainte să înțeleg eu despre ce este vorba. De când eram mică, îmi plăcea să ascult oamenii. Îmi plăceau, îmi doream să mă apropii de ei și să înțeleg ce simt. Aveam o sensibilitate pe care nu o pricepeam eu foarte bine atunci, dar care îmi permitea să mă conectez cu emoțiile celorlalți.
Apoi, prin școala generală, după ce o perioadă în care citisem de mai multe ori ”Legendele Olimpului” și fusesem mare fan mitologie, zei, eroi, am început să citesc pe tema religiei și să merg în fiecare duminică la biserică. Am avut un străbunic preot, însă nimeni în familia mea nu mergea la biserică în mod regulat. Ajunsesem să știu slujba pe de rost, mă rugam zilnic, am citit Biblia de mai multe ori, inclusiv Vechiul Testament, deși eram un copil. Îmi cumpărasem, țin minte, două volume cu viețile sfinților și eram fascinată de poveștile și transformările de acolo. Toate acestea se întâmplau în jurul vârstei de zece ani. Mă uit la fetița mea, care acum este clasa a IV-a, cu preocupările vârstei și nici nu mi-o imaginez făcând așa ceva.
Nu înțelegeam atunci ce mă atrăgea spre ceva mai înalt, dar simțeam că existența era mai mult decât acasă și școala și tot căutam ceva. De fapt, nu simțeam, știam. Am citit mult mai târziu cum Carl Jung fusese întrebat, la un moment dat, dacă el crede în Dumnezeu și a răspuns: ”Nu cred, știu”. Cam așa eram și eu atunci, deși eram doar un copil.
În acel moment, forma pe care o dădusem acestor căutări era religia și Dumnezeu, pentru ca apoi, în liceu, să renunț la mersul la biserică și să trec la istoria religiilor, mitologia universală și filosofie – domenii pe care le-am aprofundat și în timpul primei facultăți, cea de științe politice.
Dar, dincolo de teorie și diversele curente filosofie, cred că mulți dintre noi avem, la un moment dat, întrebări de genul: Cine sunt eu? De ce sunt aici? Care este scopul meu? Există, oare, mai mult de atât? Care este sensul vieții?
Apoi, am fost prinsă în chestiunile practice ale vieții: m-am căsătorit, am devenit mamă – iar viața cu doi copii mici îți ocupă tot timpul, cui îi mai arde de căutat sensul vieții?! :)) Până când, pe la 30 și ceva de ani, toate aceste întrebări au reînceput să apară cu și mai multă putere, inclusiv pe fondul unei stări de oboseală și nemulțumire generalizată: dacă aveam viața perfectă, de ce simțeam că lipsește, totuși, ceva?
Atunci am început să studiez din nou, într-o frenezie: facultatea de psihologie, formări, coaching, tone de cursuri de dezvoltare personală, constelații familiale, inclusiv reiki, lucrul cu energiile, meditații, maeștri înălțați și chaneling, am încercat tot ce mi-a ieșit în cale și m-a atras, într-un fel sau altul. Din exterior pare un ghiveci cu de toate, dar din fiecare am păstrat câte ceva. Oricum, eu sunt Balanță, iar o balanță, chiar și la propriu, oscilează mult între extreme până ajunge la un echilibru.
Citește continuarea articolului în ediția februarie 2024 a revistei Psychologies sau abonează-te și profită de ofertele speciale!
