Fericit: cu ce pret?

In zilele noastre, prioritatea adultilor cat si cea a copiilor este sa se simta bine in propria piele, in propria minte…. Sa fie fericit! Dar cum? Ancheta si raspunsuri ale specialistilor.

Copii precum Alexandru si Beatrice cunosti, cu siguranta. El, la zece ani, este un virtuoz al skateboard-ului si al jocurilor pe computer. Cunoaste multe cuvinte in engleza fiindca a fost inscris la „kindergarden“ de la varsta de patru ani, insa nu poate sa se concentreze mai mult de cincisprezece secunde asupra unui desen. Ea, la opt ani, merge deja singura la scoala, abordand in fiecare dimineata o noua tinuta, insa noaptea nu poate dormi fara jucaria ei preferata.

Alexandru si Beatrice, copii emblematici ai timpului nostru, sunt ei copii fericiti? Aceasta intrebare nu este fara importanta. Dupa numerosi pedopsihiatri, ea se afla chiar in centrul preocuparilor parintilor de azi. Se regaseste in spatele numeroaselor plangeri pe care unii vin sa le faca in cabinetele psihologilor: „N-are multi prieteni“, „Nu citeste deloc“, „Se plictiseste in clasa“, fiind tot atatea constatari ingrijorate care ascund, in fond, o singura si aceeasi intrebare: „Este el destul de fericit?“

De la copilul supus…

Daca aceasta grija poate parea indreptatita azi, ea n-a fost intotdeauna astfel. Mult timp, a fost de ajuns ca un copil sa fie bine hra­nit, apoi destul de cultivat, asculta­tor, pentru ca sa nu se mai ingrijoreze cineva pentru el. Insa au aparut marii specialisti in dezvoltarea copilu­lui: psihologii elvetieni si francezi, Jean Piaget si Henri Wallon si pediatrul englez Donald W. Winnicott. Lucrarile lor asupra dobandirii inteligentei, asupra rolului mediului sociocultural in educatie sau asupra procesului de atasament au declansat un imens val de cercetari in ceea ce-i priveste pe micutii nostri.

Dupa cincizeci de ani, acest interes a crescut. El a fost accelerat mai ales sub influenta lui Françoise Dolto. Printr-o singura formula, „copilul este o persoana“, psihanalista ne-a schimbat in mod radical punctul de vedere. Teoria sa venea la fix intr-o societate in care copilul, conceput din ce in ce mai tarziu – de catre mame libere sa-si aleaga momentul – copilul dorit deci, ramanea adesea unic la parinti si… rasfatat.

O si­tu­a­tie pe care dr. Elena Anghel, psiholog scolar si psihoterapeut, o rezu­ma astfel: „Azi putem vorbi despre un alt concept de educatie. Se vor­beste tot mai mult despre unicitatea fiintei umane, perspectiva filozofiei umaniste pare a castiga teren. Accentul este pus pe dezvoltarea emo­tio­nala a copilului si pe dobandirea abilitatilor de autoinstruire, accesul la informatie nu mai e o problema. Dezvoltarea personala a copilului este acum un scop important al educatiei“.

…la copilul – rege

In cateva decenii, copilul a devenit astfel mai mult decat o persoana. In multe familii, el este de acum ina­in­te micul „rege“ al casei: ne este frica sa nu fie traumatizat la cel mai mic obstacol, vrem sa-l scutim de orice durere. Bunastarea lui trece pe primul plan. Satisfactia sufleteasca individuala a devenit obligatorie. Atat pentru copil, cat si pentru parinti, este necesar sa se afirme, chiar sa „reuseasca singur“, ceea ce releva performanta. Or performanta si satisfactia sufleteasca sunt notiuni con­tra­dictorii. Numerosi copii su­fe­ra din cauza complexelor legate de aceasta presiune sociala si parentala prea mare.

Ajuta-l sa infloreasca

Pentru a descrie aceasta satisfactie sufleteasca despre care vorbesc parintii, fara a sti neaparat din ce e facuta, Boris Cyrulnik – celebru psihiatru francez –, foloseste expresia „inflorirea copilului“. „Este o buna metafora, intrucat e flo­rala: copilul inflorit este acela ca­re se indreapta spre un altul, care es­te gata sa-l primeasca. Este in a­ce­lasi timp minunat, pentru ca descopera un univers exterior, si periculos, deoarece el isi poate da seama ca aceasta lume mentala nu este con­forma cu a lui. Oricum ar fi, un copil singur nu are nicio sansa sa infloreasca.“

Radacinile rezistente ale copilului sunt, deci, parintii lui, cu istoria lor personala si cea a cuplului lor. Solul fertil este cadrul familial si cultural. „Ingrasamantul“ lui – calitatea atentiei ce ii este acordata. Cresterea sa reprezinta trecerea de la fuzionare la separare. Rolul parintilor sai este in acest caz sa-i amenajeze spatiul relatiilor lor afective in asa maniera incat floarea sa se dezvolte fara sa-i lipseasca apa dintr-odata apa: copilul trebuie sa poata sa se indeparteze putin cate putin de parintii lui fara sa se simta pierdut.