Ce blocaje au oamenii care vin la psihoterapie

Vrei să faci o schimbare, te apuci și… o lași baltă. De câte ori ai început o dietă și de câte ori ți-ai spus că te vei despărți de X? Iată cum văd psihoterapeuții blocajele celor care ajung la ei, pe canapea.

 

Aveți în terapie oameni care ar vrea să o ia de la început, într-un fel sau altul, și care au blocaje?

Anca Donțu: Constatăm uneori că în viața noastră lucrurile nu mai merg așa cum ne-am dori. Ne întrebăm: ce e de făcut? Câteodată este suficient să înțelegem unde greșim, ce și unde ar trebui schimbat. Alteori, însă, simțim nevoia să punem punct și să o luăm de la capăt.

Sunt oameni care vin în cabinet exact într-un moment de criză existențială, alții care descoperă pe parcursul terapiei că au nevoie de o schimbare radicală. Primul pas ar fi să realizeze că ceva nu mai merge, că au nevoie de o schimbare majoră.

Citește și:

Te-ai săturat să fii singură? Înseamnă că nu faci ce trebuie

Uneori, trăim emoții care ne aparțin. Alteori, ele sunt de împrumut

Al doilea pas ar fi cel în care înțeleg unde ar trebui făcută schimbarea: în ei înșiși sau în contextul lor de viață (partener, prieteni, slujbă etc.). Aici intervin blocajele. Pentru că nu e ușor să ne hotărâm peste noapte că vrem să schimbăm ceva.

Am funcționat toată viața (sau mult timp) într-un fel, dintr-un anumit motiv. De obicei, întemeiat, din punctul nostru de vedere. E greu să ștergem totul cu buretele, să ne redefinim modul în care ne vedem și ne trăim viața.

Gaspar Gÿorgy: De regulă, în cabinetul meu vin două tipologii de oameni: cei care vor să se reinventeze (să facă schimbări la sine) și cei care doresc să-i schimbe pe ceilalți – partener, copil, părinte etc.

Cei din prima categorie au conștientizat că ceva lipsește din viețile lor, că nu trăiesc așa cum și-au imaginat cândva că o vor face și au ajuns în punctul în care nu mai acceptă să-și risipească viața ducând un trai care nu este suficient de bun pentru ei.

Și, desigur, ei constată că această reinventare nu este chiar atât de ușoară – deoarece, unii nu știu, încă, cum altfel ar vrea să trăiască ori se întreabă dacă să rămână, sau să plece dintr-o relație, în timp ce alții își caută resursele necesare pentru a se confrunta cu toate pericolele reale sau imaginare.

Miruna Stănculescu: Într-o lume în care, practic, poți alege orice, e mai mult decât firesc să existe oameni care nu mai sunt siguri de alegerile lor sau care se răzgândesc. Și nu e, cum poți fi tentat să crezi, că are legătură doar cu celebrele crize existențiale.

Am avut discuții terapeutice pe tema schimbării „macazului“ existențial cu oameni de toate vârstele. De la adolescenți care voiau să treacă de la real la uman, la tineri adulți care voiau să o apuce într-o direcție neconformă cu studiile pe cale să se termine sau proaspăt terminate, la adulți care voiau altceva de la viața sau cariera lor și încheind (poate surprinzător) cu oameni trecuți bine de tinerețe care, în ciuda buletinului, voiau să facă schimbări semnificative în viața lor.

Dacă includem în „luat de la început“ și dorința de a reseta un comportament disfuncțional, atunci lista devine foarte lungă. Cât despre blocaje, oamenii ajung la terapeut tocmai fiindcă se blochează și nu știu cum să iasă la liman.

 

De ce tip sunt aceste blocaje?

A.D.: Blocajele sunt cauzate, din punctul meu de vedere, de conflicte interioare, de ambivalențe referitoare la o situație sau la o persoană, care ne împiedică să facem schimbări majore. Ideea de nou generează și teamă și dorință, în același timp. Am vrea să păstrăm confortul pe care ni-l dă situația cunoscută, oricât de nemulțumiți suntem de ea, dar să beneficiem și de ceva mai bun, mai potrivit cu noul nostru mod de a privi lucrurile.

Dacă, de exemplu, un tânăr vrea să devină independent, să nu mai depindă de ajutorul părinților, dar nu crede cu adevărat că e în stare sau nu e total pregătit, va crea, inconștient, contexte în care să demonstreze că are în continuare nevoie de sprijinul părinților săi.

El va fi blocat în conflicte, ca de exemplu: între a vrea să-și câștige existența dintr-o afacere proprie și nevoia de a trăi într-un confort financiar, asemenea părinților lui; sau între dorința de a locui singur și plăcerea de a-i găti mama mâncarea preferată; sau între nevoia de a-și înfrunta tatăl, pentru a-și dovedi bărbăția, și nevoia de a avea (încă) aprobarea acestuia.

G.G.: Acestea sunt, de regulă, ecouri ale mesajelor auzite în copilărie: „Cine te crezi să poți face asta?“, „Nu ești în stare de nimic! Viața nu este o joacă!“, „Oamenii nu se schimbă!“.

Cei mai mulți dintre noi vin de acasă sau de la școală cu o serie de cuvinte lipite de sufletele noastre sau constatări făcute pe baza felului în care s-au comportat adulții din jurul nostru și luăm toate aceste informații ca atare, fără să le procesăm prea mult, iar atunci când ne aflăm în derivă, ele devin călăuzitoarele noastre.

De asemenea, atunci când intenționăm să facem schimbări, mai mult ca sigur, ne vom confrunta cu o serie de emoții – de la frică, la vinovăție, jenă, rușine etc., iar dacă nu știm să facem față acestor emoții și le interpretăm ca fiind un indicator sau un prevestitor al faptului că nu suntem pe drumul cel bun, atunci mai mult ca sigur ne vom demotiva și vom bate în retragere.

Astfel, eu văd aceste blocaje ca niște frâne reprezentate de gândurile noastre și de poveștile pe care mintea le construiește, pentru a se asigura că noi suntem în siguranță. Doar că, din păcate, siguranța iluzorie sau confortul obișnuit nu face casă bună cu ceea ce numim „curajul necesar“ pentru a face schimbări.

M.S.: Primul tip de blocaj are legătură cu un adevăr cognitiv (trist, dar adevărat), respectiv, acela că multitudinea alegerii este invers proporțională cu posibilitatea exercitării alegerii.

Mai simplu spus, prețul plătit de noi toți pentru libertatea deplină a alegerii este (ceea ce numesc eu în glumă) „sindromul găinii în grămadă“. În momentul în care conștientizez că pot face orice, devine extrem de laborios să aleg un ceva din grămada de orice.

Al doilea tip de blocaj vine dintr-un conflict de interese dintre Visător și Îndeplinitorul de visuri. Să explic pe scurt: dintr-un anumit punct de vedere, avem două tipuri de gândire – una conceptuală, care există exclusiv în mintea noastră (Visătorul), și una concretă, bazată pe realitatea obiectivă (Îndeplinitorul de visuri).

Lumea Visătorului, cea conceptuală, e cea în care se nasc visurile, planurile de viitor. Visătorul nu e tributar concretului, nici timpului și nici efortului. În lumea lui, schimbarea are loc instantaneu, fără efort și (implicit) fără oboseală. Pot să mă gândesc să alerg la un maraton și, în câteva secunde, sunt deja la Finish.

Visătorul este cel care gestionează diferența dintre visuri și realitate și (evident) nemulțumirea și dezamăgirea. Să trecem la lumea Îndeplinitorului de Visuri, reprezentată de realitatea concretă, singurul plan în care se pot pune în practică planurile Visătorului.

Spre deosebire de Visător, Îndeplinitorul de Visuri trăiește într-o lume în care conceptele nu există. El nu visează, ci vede, aude, simte, pipăie, gustă, atinge, construiește etc. El este tributar timpului (cu cele 24 de ore ale lui), efortului și oboselii. În lumea lui nu există „toate“ sau „multe“, ci doar un număr concret care să definească ce înseamnă „multe“ sau „toate“.

Maratonul visat în câteva secunde de Visător se transformă în zeci de sesiuni de alergare, în mușchi care dor, în kilometri alergați pe oră. Al doilea tip de blocaj de aici vine… Din faptul că deseori avem un Visător care se pricepe la concepte, dar care lasă de dorit la operaționalizarea lor, adică la transformarea lor în informații concrete, care să permită Îndeplinitorului de Visuri să monitorizeze progresul și să nu se descurajeze.

Al treilea tip (și e ultimul) vine din semnificarea greșită a emoțiilor. De fapt, de cele mai multe ori, din semnificarea greșită a uneia dintre ele: anxietatea. Cei mai mulți dintre noi nu știu că anxietatea este tovarășul de nădejde al oricărei schimbări.

Pentru că așa ne funcționează creierul: marchează, în mod automat, cu „Atenție! Pericol!“ orice lipsă de informație. Viitorul ăsta este: un mare vid informațional. Același lucru e valabil și pentru schimbare.

Nu pot da vrabia din mână, pe cioara de pe gard decât în momentul în care înțeleg că, dacă mi-e frică, nu înseamnă că nu am să mă descurc sau nu am să reușesc. Înseamnă doar că nu știu dacă am să mă descurc sau am să reușesc și că îmi pasă de rezultat.

 

Cum le pot ei depăși?

A.D.: Important este, în primul rând, să conștientizeze că există un blocaj personal și nu un concurs de împrejurări nefavorabile. În al doilea rând, este important să înțeleagă ce anume îi ține pe loc. La ce beneficii nu vor să renunțe și de ce: din comoditate, din neîncredere în sine, din teamă?

Dacă decizia de schimbare ne aparține, ea poate fi și negociată. Poate ne-am propus prea mult dintr-o dată. Sau poate prea repede. Poate ne-am speriat de obiectivul propus sau poate de drumul până la el. Putem să ne redefinim schimbarea, odată ce înțelegem ce ne ține în loc.

Tânărul de mai sus ar putea accepta un nivel de trai mai modest, dar pe care să și-l asigure singur, în totalitate; sau de a accepta, punctual, ajutorul părinților pentru anumite investiții;

ar putea locui singur, dar să ia, din când în când, mâncare de la mama; ar putea să-și convingă tatăl, prin argumente, în loc să-l înfrunte pur și simplu. Sunt pași mai maturi sau mai realiști, care favorizează schimbarea, dar o fac mai puțin radicală sau înfricoșătoare.

G.G.: Depinde. Există varianta deja tradițională numită „psihoterapie“, în care persoana pornește într-o adevărată aventură, precum un erou din basme, pentru a-și (re)câștiga autonomia, independența și puterea necesară unei vieți de adult.

În acest caz, terapeutul are instrumentele necesare pentru a-i ajuta pe eroii porniți la drum să rămână loiali obiectivelor propuse. Nu este un drum ușor, nu este perfect și nici nu este lipsit de provocări, nu cred nici că toți cei care au pornit, vor și ajunge la destinație, dar este o alternativă bună atunci când vrem un călăuzitor care cunoaște mecanismele psihicului uman.

Există și alternativele ceva mai moderne – cărțile de autocunoaștere, grupurile de dezvoltare personală, cursurile online, ședințele de coaching, care ne permit accesul la informații noi și care ne pot, de asemenea, ajuta în conștientizarea blocajelor (care este, de regulă, primul pas) și, mai apoi, în identificarea de resurse.

M.S.: Cel mai important lucru mi se pare psihoeducația. Eu cred în valoarea inestimabilă a înțelegerii felului în care ne funcționează creierul și funcția asociată cu el, adică mintea. De pildă, unul dintre principiile importante de funcționare este acela că mintea noastră are niște priorități.

Pe primul loc se află eficiența și abia apoi inteligența. Orice creier care are de ales va fi eficient, nu inteligent. E nevoie să îl strunesc să lase eficiența deoparte și să treacă la inteligență. Cum se aplică acest lucru?

De pildă, cel mai eficient pentru creier este să echivaleze schimbarea cu pericol (până la urmă, poate avea valoare de supraviețuire). Îndată apare si mecanismul de evitare. În cazul schimbării, poartă numele de „nehotărâre“. E nevoie să îl strunesc pentru a trece de nehotărâre și a analiza obiectiv avantajele și dezavantajele schimbării.

Mai apoi, am nevoie să înțeleg că, pe durata schimbării, nu pot evita anxietatea, ci am nevoie să învăț să o tolerez, să îi ascult povestea (adică să nu o evit) și să o contra-argumentez (acolo unde este cazul).

Pentru că emoția (anxietatea, inclusiv) nu este informație, ci doar o consecință a unei povești pe care mi-o spun despre realitate. Care poveste (conform principiului de mai sus) are mari șanse să fie eficientă, nu inteligentă.

 

E suficient să decizi că vrei să o iei de la capăt sau mai trebuie ceva?

A.D.: Decizia este primul pas. Dacă vine din dorința de mai bine, nu din frică. Dacă, de exemplu, vrem să ieșim dintr-o relație, o facem pentru că nu avem suficiente lucruri în comun cu partenerul nostru sau vrem să fugim de teamă că ne-am pierde libertatea? (Când alegem din frică, s-ar putea să nu schimbăm, de fapt, nimic.).

Mai trebuie să știm și ce vrem să punem în loc. Ce fel de relație am vrea, de exemplu, să avem cu un viitor partener. Urmează un drum greu, în care trebuie să depășim toate obstacolele pe care ni le punem inconștient, blocajele de care am vorbit mai sus.

Atașamentele de trecut. Temerile legate de viitor. Cu cât le înțelegem mai bine, cu atât avem mai multe șanse să putem merge mai departe cu schimbarea.

Câteodată, pare mai simplu să te arunci în gol. Câteodată, e singura soluție. Ca și atunci când vrei să-ți schimbi total domeniul de activitate și ți se oferă șansa să pleci în altă țară; printr-un program de tip start-up. Proiectul va reuși sau nu, dar ai făcut schimbarea.

Dacă proiectul e un succes, e simplu. Continui cu el. Dacă nu, ești la o nouă răscruce. Este important să înțelegi, la un moment dat, ce cauți, ce îți dorești prin schimbarea pe care ai făcut-o. De ce anume fugi și către ce te îndrepți. Ca să știi când și unde te poți opri.

În cabinet, acompaniez oamenii care își doresc schimbarea, dar care poate nu înțeleg ce îi motivează cu adevărat, ceea ce îi poate duce într-un blocaj. Relația terapeutică le oferă confortul necesar pentru a părăsi vechiul status, pentru a se înțelege mai bine și pentru a privi cu curaj la un viitor diferit.

G.G.: Eu cred că nu. Cunosc foarte mulți oameni care au bune intenții, care și-au conștientizat problemele și dificultățile, dar cu toate acestea, de ani de zile, sunt în aceeași poveste.

Lor le lipsește triplul C – ceea ce eu numesc „curaj, compasiune, conectare“ – îndrăzneala de a-și accepta imperfecțiunile, disponibilitatea față de risc și incertitudine (ceea ce ne face adesea extrem de vulnerabili) și apoi încrederea că, în ciuda lipsei de control și cu ajutorul celor din jur, vom ajunge undeva – este adevărat că niciodată nu putem ști cu exactitate unde.

Din păcate, omul modern are o toleranță extrem de scăzută la imprevizibil și incertitudine, mai simplu spus, la tot ce înseamnă durere, și nu poți să faci schimbări fără să te întâlnești cu toată cohorta de emoții inconfortabile sau gânduri negative care fac parte din viață.

Schimbările nu sunt confortabile, dar adesea sunt singura opțiune sănătoasă pentru a trăi din plin. Pentru ca, mai apoi, în ultimele zile de viață, să avem cât mai puține regrete.

Cred că zi de zi trebuie să ne reamintim că, indiferent de copilărie sau detrecut, prezentul ne aparține, iar viața este un joc pe care, dacă nu-l practicăm cultivându-ne curajul, ajungem să-l trăim definiți de anxietate, rușine, vinovăție și neputință.

M.S.: Să vrei să o iei de la capăt, este doar primul pas. Următorul e să nu o lași baltă. Eu folosesc, deseori, o poveste terapeutică. Aceea a scriitoarei J.K. Rowling, care a trimis romanul Harry Potter către 13 edituri. Până a primit răspunsul de la ultima, ai fi crezut că J.K. Rowling e nepricepută.

Odată cu acceptul, toate celelalte au devenit nepricepute și sunt sigură că încă se dau cu capul de birou. În grup. Morala? Poate că vi se pare un clișeu, dar, pe bune, singura diferență între cei care ajung undeva și cei care nu ajung nicăieri este (de cele mai multe ori) că aceia care ajung undeva, nu o lasă baltă. Ceea ce mă face să mă întreb: câte cărți remarcabile or fi ascunse prin sertarele scriitorilor talentați dar descurajați.

Mai ai nevoie să înțelegi că cea mai distructivă întrebare existențială este „ce ar fi fost dacă…?“. Pentru că idealizăm ceea ce n-avem și ne plicitisim, când primim.

Sigur că sunt adepta riscului controlat, dar mai bine încerc și constat că nu-mi place sau că nu merge și pot tăia lucrul de pe lista mea existențială, decât să îmi petrec viața într-o alternativă pe care o percep drept a second best choice.

Chestia este că, dacă te apuci de ceva, nu ai cum ști 100% dacă îți place ce iese sau dacă iese. Statistic, ai 50% să iasă sau să îți placă. În schimb, dacă nu te apuci, e clar și curat că 100% nu o să afli niciodată. Nici dacă iese, nici dacă îți place.

 

Anca Donțu este psiholog principal, psihoterapeut formator în psihoterapie psihanalitică.

Miruna Stănculescu este psihoterapeut, psihoterapie cognitiv-comportamentală și hipnoterapie, terapie@mirunastanculescu.ro, blog: www.mirunastanculescu.ro

Gÿorgy Gaspar este psiholog clinician, psihoterapeut relațional, www.paginadepsihologie.ro, gaspar@paginadepsihologie.ro

Foto: Shutterstock

 

 

loading...
Loading...
Comentează și tu
Recomandări
Când și de ce să spui te iubesc
Când și de ce să spui te iubesc

Sigur iubești pe cineva – un el, o ea, familia, prietenii. Dar cât de des le spui ceea ce simți? Îți face și ție bine, dar și lor, în plus relația devine mai puternică. Uite câteva cazuri.

Citeste
Supracompensarea prin muncă: indicii şi cauze
Supracompensarea prin muncă: indicii şi cauze

Muncești mult? Nu simți mari satisfacții, ba chiar oboseala se acumulează, dar parcă tot către muncă revii? Aflăm de la psihoterapeutul Daniela Stanciu ce înseamnă supracompensarea prin muncă și ce se află în spatele ei.

Citeste
Stresată? Anxioasă? Agitată? Iată cum îți regăsești starea de calm
Stresată? Anxioasă? Agitată? Iată cum îți regăsești starea de calm

Echilibrul emoțional pare un lux pe care nu ni-l mai putem permite în ritmul pe care îl impune societatea și pe care majoritatea îl acceptă fără prea multă împotrivire. Avem nevoie de calm mai mult decât oricând, dar cum să ni-l (re)găsim? Iată câteva sfaturi utile.

Citeste
Ce blocaje au oamenii care vin la psihoterapie
Ce blocaje au oamenii care vin la psihoterapie

Vrei să faci o schimbare, te apuci și… o lași baltă. De câte ori ai început o dietă și de câte ori ți-ai spus că te vei despărți de X? Iată cum văd psihoterapeuții blocajele celor care ajung la ei, pe canapea.

Citeste
Mici exerciții de mindfulness
Mici exerciții de mindfulness

Ce faci prima dată când te trezești? Care îți sunt obiceiurile? Primele momente ale zilei sunt cruciale pentru ceea ce urmează și pentru eficiența și liniștea sufletească. Uneori, nu  trebuie decât să fim mai atenți la actele cele mai banale ale cotidianului. Iată câteva exerciții de mindfulness de pus în practică.

Citeste
Cum ne sunt utile emoțiile negative
Cum ne sunt utile emoțiile negative

Încă de mici, suntem învățați că durerea, suferința, neplăcerea sunt de evitat. Ținta noastră a fost și rămâne să alergăm după emoțiile pozitive, care se pare că ar fi cheia fericirii. Dar emoțiile negative ne sunt extrem de utile și necesare. Iată de ce.

Citeste