Now Reading
Imi povestesc viata prin intermediul celorlalti

Imi povestesc viata prin intermediul celorlalti

Revista Psychologies

DATE BIOGRAFICE:

1937
Boris Cyrulnik se naste la Bordeaux.
1942
Parintii sai sunt deportati.
1944
Dupa o razie, reuseste sa evadeze singur.
1970
Devine medic, etolog si neuropsihiatru.
1983
Prima carte, „Memorie de maimuta si cuvinte de om.“
1989
„Sub semnul legaturii“
1999
„O minunata nefericire“ in care explica conceptul refacerii.
2001
„Ratustele cele urate“
2003
„Murmurul fantomelor“
2004
„A vorbi despre dragoste pe marginea prapastiei“
2006
„Din carne si suflet“
2008
„Autobiografia unei sperietori“

Boris Cyrulnik:

Este adevarat, imi place sa povestesc. Cartea mea Ratustele urate incepe cu niste marturisiri. Care este importanta unei istorisiri intr-un proces de refacere pentru dobandirea capacitatii de a depasi o trauma sau o mare catastrofa? De ce vietile copiilor despre care vorbesc au fost distruse sau imbunatatite de o fraza, o relatare sau, in mod contrar, de imposibilitatea de a spune o poveste?

B.C.:

Da, pentru ca la inceput am avut o motivare pur autobiografica. Dupa razboi, mult timp, am crezut ca sunt o „sperietoare“. Astazi, imi dau seama ca a fost o perioada nebuna, de necrezut. Dar cand eram copil, asta era felul in care imi doream sa traiesc. Eram acolo, traiam, dar simteam o piatra in locul inimii si paie in locul creierului. Nu e vorba de o metafora, ci de o senzatie. Nu aveam nici familie, nici istorie personala.

Ceilalti ma considerau o fiinta umana, dar mie nu mi se parea. De altfel, daca as fi fost echilibrat, nu as fi devenit niciodata psihiatru, as fi fost tamplar, ca tatal meu, sau dansator de tango argentinian. Cand am lucrat cu copiii romani sau palestinieni accidentati sau pusi in vreo situatie similara celeia pe care o traisem – chiar daca nu exista comparatie –, am observat ca toti erau tratati ca niste sperietori. Mi-am spus: „Trebuie sa le dau cuvantul“. Si autobiografia mea se opreste acolo…

B.C.:

In primul rand, am tacut in timpul razboiului pentru ca trebuia sa fac asta. A tacea insemna a trai. Cel care vorbea, murea. In Europa, in trei ani, au fost ucisi noua din zece copii evrei! Vorbitul insemna si moartea celor care se ocupau de tine, ceea ce genera o culpabilitate enorma.

Iar cand razboiul a luat sfarsit, micii rwandezi sau cambodgieni mi-au spus, toti, acelasi lucru. Daca ei ar fi vrut sa vorbeasca, oricum nu i-ar fi crezut nimeni, pentru ca, in lumea adultilor, ceea ce ar fi povestit, ar fi fost de necrezut, inimaginabil, insuportabil.

Este acea negare a adultilor care provoaca separarea de cei mici. Acestia invata sa-si manifeste doar o parte a personalitatii, aceea cu care adultii sunt de acord. Dar cealalta parte a lor sufera in tacere. Daca nu pot spune totul despre viata mea, inseamna ca sunt un monstru, o ratusca urata, o sperietoare…

Asa evolueaza situatiile de tacere fortata?

B.C.: Da, dar depinde de cultura locului. Acum, micii rwandezi sunt primiti in Belgia sau in Germania si li se da dreptul sa vorbeasca. Si nu se mai simt monstruosi. Procesul de refacere va fi, probabil, mai putin dificil pentru ca societatea a inteles cum trebuie sa ii abordeze.

E un transfer continuu intre ranit, care trebuie sa marturiseasca pentru a nu se trada, si cultura, care trebuie sa evolueze pentru a intelege asta. Muzicianul Corneille mi-a spus intr-o zi: „Parintii mei germani au un mare talent imi a-mi zice: «Te primim cu tot cu trecutul tau. Daca vrei sa vorbesti, vei fi ascultat, daca nu vrei, nu vorbi».“ Ei au respectat perioada negarii, ca cea in care micii copii evrei au preferat sa taca timp de patruzeci de ani.

B.C.:

Nu e suficient sa vorbesti pentru a-ti fi mai bine. De aceea, insist pe cuvantul „a imparti“. Nu pot vorbi decat cu cineva care cred ca o sa ma inteleaga. Mai mult, cand mi-am spus secretul care mi-a permis supravietuirea, i-am dat si celuilalt o putere enorma asupra mea. Ma poate ajuta, isi doreste asta. Dar, la fel de bine, daca vrea, ma poate distruge. Secretul provoaca o tulburare relationala, mai ales intre parinti si copii, dar e, in acelasi timp, un mecanism de aparare foarte bun.

Identitatea ta se intareste in ziua in care, copil fiind, poti afirma: „Daca vreau, spun, daca nu, tin secret“. Dar, in cazurile foarte grave, adevarata intrebare este: „Cui sa ii marturisesc ce am trait?“. Ma gandesc la pacientele mele, care au fost abuzate sexual. Toate mi-au explicat cat de dificil este sa stii cui si cand sa povestesti despre asta.

Si cum sa o spui. Pe ce ton? „Cand aveam 11 ani, tatal meu, bancherul pe care il admiram foarte mult, s-a strecurat la mine in pat…“ In clipa in care consideri un lucru monstruos, inuman, nu prea poti vorbi despre el. Pentru a scapa de durere, incerci sa te concentrezi pe arta, pe eseuri filozofice, asociatii, politica, psihologie… Caci daca nu incerci sa faci asta, suferinta va reveni mereu.

B.C.:

Personal, nu mi-am revenit cu ajutorul psihanalizei, dar ma gandesc la multi din tre cei care au trecut prin aceleasi lucruri ca si mine si au devenit psihanalisti. Ei spun ca nu asta i-a ajutat. Freud, in prefata lucrarii despre August Aichhorn, scria foarte clar: „Copiii lipsiti de afectivitate nu pot beneficia de psihanaliza“. De altfel, ceea ce am retrait prin psihanaliza a fost tocmai izolarea senzoriala de care reusisem sa ma debarasez putin.

Psihanalistul meu abia ca imi spunea cate un cuvant si, in plus, nici la salut nu imi raspundea. Asa ca am fost invatat sa tac. In meseria mea, mi se spunea: „Nu vorbi. Daca o faci, vei scoate la iveala fanteziile“. Si vedeam ca asta ii nelinistea pe bolnavi. Asa ca am spus: „Eu voi vorbi“.

Astazi, din fericire, tinerii psihanalisti comunica si favorizeaza interactiunea. Ei stiu ca de aici se naste eficacitatea terapeutica. Profesional, m-au ajutat prietenii, sotia si copiii, activitatea politica, intelectuala, afectiva, viata. Viata pe care trebuie sa o reconstruiesti.

B.C.:

As zice, mai degraba, pervertite. Psihanalistii au fost de mare folos izoland conceptul de narcisism pervers. Nou-nascutul este narcisist deoarece pentru el nu exista altceva, nu exista empatie. El se prezinta doar cu „mi-e foame, mi-e frig…“. Traieste in lumea sa, iar daca acest narcisism nu este satisfacut, bebelusul moare.

See Also

Deci, un copilas trebuie sa fie pervers daca vrea sa supravietuiasca. Pentru a se putea dezvolta, ii este necesar. „Narcisizarea“ este necesara din punct de vedere biologic, dar devine perversa cand, mai tarziu, stadiul empatiei nu este posibil. Daca s-a intamplat ceva in dezvoltarea lor, anumiti adulti au ramas la acelasi stadiu. Sunt adulti fizic, dar bebelusi – afectiv. Celalalt nu exista decat prin placerea pe care mi-o ofera, iar persoana lui nici nu ma intereseaza.

Spuneti ca perversul este cel care nu se intereseaza de celalalt…

B.C.:

Perversul narcisic se gandeste doar la impresia pe care i-o face celalalt. Cand am o relatie cu cineva, ma gandesc: „Ma amuza, ma uimeste, ma enerveaza… dar sunt atasat de persoana asta… si totusi ma enerveaza!“. E altcineva care exista! Chiar daca mintea sa nu este a mea, o descopar, ma face sa o inteleg. De exemplu, pentru, Leopold von Sacher-Masoch, femeia este Venus goala sub o haina de blana.

Pentru nazisti, pe campul de lupta, evreii nu erau persoane, ci „Stucks“, dupa cum ii numeau. „Bucati“. Nu spun ca perversii comit acte monstruoase sau ca sunt monstruosi. Deloc! Ei fac acte monstruoase, dar pot fi fermecatori. In cadrul expertizelor teroriste de care a trebuit sa ma ocup, am intalnit femei si barbati politicosi, inteligenti, cu care iti era drag sa vorbesti… Nevroticii cateodata explodeaza, tac sau te agaseaza. Perversii sunt fermecatori!

B.C.:

Am studiat psihiatria pentru ca ma gandeam ca asta o sa-mi permita sa-mi raspund la intrebarile despre copilaria mea. Dupa patruzeci de ani de practica, mi-am dat seama ca am raspuns la multe lucruri, dar nu si la asta. In orice caz, este cautarea unui sens care sa aiba un efect de vindecare, de refacere. Marjane Satrapi, tanara iraniana care a facut din copilaria sa benzi desenate, si-a gasit sensul. Pentru cineva, ar fi politica, pentru altcineva, tot psihiatria.

B.C.:

Nu cred. Vreau sa spun ca inca ma simt un monstru, si asta pentru ca am avut o copilarie monstruoasa. Din clipa in care un astfel de episod e facut public, esti supus privirii celorlalti. Conteaza din ce in ce mai putin pentru mine… Dar totusi, am in continuare impresia de indecenta. Uneori imi place sa vorbesc despre evadarea mea, dar nu cred ca as scrie o carte despre asta. Si de aici inteleg ca problema nu este rezolvata.

Asta, daca este solvabila. In schimb, a oferi cuvantul celor pe care eu ii numesc „delegatii narcisici“…, asta da. Imi spun povestea prin intermediul povestii lor. El nu stie asta, dar psihanalistul Philippe Grimbert, in Un secret, superba lui carte despre copilaria si familia sa, a scris si o parte din biografia mea!
 

Editare Catalina Cristescu

Credit foto: Guliver/ Getty Images

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top