Now Reading
Spovedania unui anxios

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

Spovedania unui anxios

anxios, anxietate, confesiune
Ce este anxietatea? Pare un cuvant exotic si cam infricosator. Am cerut unui anxios sa-si descrie trairile. A facut-o cu umor si cu o sanatoasa detasare. Din text transpare insa senzatia ca starea este… la panda.

Anxietatea are ceva ce te depaseste, care debordea­za, care obliga, te mana, dar si ceva care blocheaza, interzice. Te sperie tocmai contradictia asta: ai fugi, dar nu fugi, ai tipa, dar ti-e teama sa tipi, deci nu tipi – in fine… „Sa povestim“, cum zice Nety la Pro TV.

Am o mama care scrie poezii si un tata nici el nu stie exact ce. Au di­vortat in 1982, fiecare s-a reca­sa­to­rit si a divortat apoi iar, eu am ra­mas cu bunica si cu matusa, sora ma­mei.

Pe linie materna, din partea bunicii, asadar, am avut tot felul de ciudati in familie: o sora de-a bunicii s-a sinucis punandu-si gatul pe linia ferata. Mai am si o matusa ca­re ia anafranil (sa va explic, este un „antidepresiv triciclic“) de… 15 ani si o mama, repet, poeta. Numai bunica e singura care a ramas ca­sa­to­ri­ta toata viata, adica pana la moartea bunicului, in 1982 – ea s-a stins anul trecut, la a­proa­pe 91 de ani. Bun, asta am spus-o asa, pentru re­a­lismul po­ves­tii, eu trebuie sa fiu aici un pic Balzac, sa stie cititorul cam pe unde sa pa­seasca.

Mama ma nelinistea cel mai tare

Cert e ca eu aveam niste nelinisti de cand eram mic: nu suportam singuratatea, de exemplu. Dar nu numai atat, nu puteam sa stau de­cat alaturi de cineva in care aveam incredere: acea persoana a fost bunica. Nu ma dadeam cu leaganul, nu ma jucam cu baietii de-a razboiul, ma indragosteam de fetite blonde pe care le purtam cu bicicleta – cu care ma invatase bunicul sa merg de la sase ani. In plus, ma balbaiam. Tot mai tare, pana la pubertate – climax-ul a precedat orgasmele primelor masturbari –, dupa care, in descrescendo, apoi variabil, din cand in cand.

Mama ma nelinistea cel mai tare, mama in re­la­tie cu oricine altcineva – bunica, matusa, tata, vecinii de palier etc. Nu sportam sa umblu cu tramvaiul pentru ca se clatinau vagoanele. La gradinita, aveam o educatoare care pleca sa-si bea cafeaua cu o colega si ne lasa de izbeliste pe noi, soimii patriei. Iar eu imi luam zborul ca potarnichea lui Bratescu-Voinesti, pe culoar, intr-un atac de panica avant la lettre, pana dadeam de o eleva sufletista – cladirea continea si o scoala cu clasele I-VIII – care accepta sa-i tina locul educatoarei, sa ne spuna poezii etc.

Balbaiala mea evita problemele legate de an­­xi­­­e­ta­te, iar membrii familiei mele erau, ei insisi, atat de anxiosi incat n-aveau timp de angoasele mele. Dupa care, lucrurile au mers mai bi­ne, am crescut la bunica, la Tar­gu-Mures, m-am plimbat cu bicicleta, dar situatia nu era totusi chiar normala. Solicitam ceea ce aveam sa aflu ca in curentul cognitiv-comportamental se numeste „asigurare“: mersul cu bicicleta, apoi si pe jos, o perioada, nu era ceva de natura sa ma linisteasca.

Si atunci am brevetat existenta „microorganismelor“ care sa ma in­so­teasca pretutindeni.
Eu eram autobuzul lor, cand mergeam cu bi­­­­­­­­cicleta, iar cand mergeam la scoa­­la, vorbeam singur, cu voce sca­zu­ta, despre sport si politica. De prin clasa a VII-a am inceput sa joc fotbal, catastrofal la inceput, apoi slab, ceea ce m-a mai adus asa putin in rand cu lumea. Pentru ca nu eram chiar urat, dar mai ales fiind eu foarte excitabil, am avut niste aventuri erotice de puber care s-ar fi putut solda cu o dezvirginare la numai 14 ani daca as fi cunoscut putin anatomia vintrelor feminine – dar, spre norocul meu, am ramas la stadiul ad­mi­ra­rii peisajului.

La 19 ani aveam deja o relatie serioasa. Urma chiar sa ma insor, la 21 (dar la 19 nu stiam). Ciudat e ca de-abia dupa inceputul relatiei asteia am inceput sa capat ceva incredere in mine si sa flirtez cu fetele. Ceea ce – alaturi de convie­tu­irea noastra cu mama, la Bucuresti – mi-a distrus relatia, astfel ca am divortat la frageda varsta de 22 de ani si opt luni.

Primele atacuri de panica

Deja incepusem sa am atacuri de panica ambalate in palpitatii. Apoi, dupa despartire, am devenit familiarizat cu evantaiul: anorexie, depresie, anxietate, dar mai ales gesturi ciudate de a conjura angoasa: am fost o perioada cu sora sotiei mele, fosta mea cumnata (pentru credinciosi: nu facuseram decat cununia civila). In fine, s-au adunat fobiile: metrou, avion, inotat dincolo de geamandura (desi inot bine), aglomeratie etc.

La 28 de ani m-am recasatorit cu iubirea mea din liceu
si am luat o bursa la Paris. Intre timp, avusesem deja primul atac de panica constient: eram in metrou, mi s-a facut deodata frica, am iesit la suprafata, am luat un taxi pana acasa si m-am bagat in pat.

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

Pages: 1 2
View Comments (0)

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Scroll To Top