Citești
Niciodata nu am fost fericit

Niciodata nu am fost fericit

Buna ziua. Ma numesc Claudiu si am 16 ani. Dintotdeauna am fost o persoana foarte introvertita. Nu aveam curaj sa spun ca nu vreau sa fac un anumit lucru sau sa refuz pe cineva. Credeam ca daca voi fi un om bun, voi primi si eu bine in schimb dar nu a fost deloc asa.

La scoala eram foarte foarte stresat inca din prima zi de clasa I. Imi era foarte frica sa nu se supere profesoara pe mine sau parintii. Primeam foarte foarte multe teme de facut si stateam pana tarziu sa le fac, uneeori pana la 12. O uram pe invatatoarea mea pentru ca ea avea mari pretentii de la mine deoarece eram cel mai bun din clasa si pentru ca ma trimitea la multe concursuri si se supara daca nu faceam bine. Celorlalti copii nu le spunea nimic.

Tatal meu m-a inscris si la un club de tenis sa fac un sport de performanta. Acolo ma simteam la fel de stresat ca si la scoala. Tata avea pretentii mari de la mine, el voia neaparat sa ies campion. Uneori venea la antrenamente sa vada cat am progresat. Mereu ma certa si imi arata cum sa lovesc, iar antrenorul ma certa si el sa arate ca vrea sa ma invete. Cand nu era tata uneori anternorul ma lovea si ma injura de fata cu alti copii si parinti, iar eu stateam si pur si simplu nu faceam nimic. Imi venea sa explodez dar niciodata nu am aratat ca sunt neumultumit. Am tacut si am indurat mereu. La concursurile de tenis de multe ori mi se intampla sa vomit inainte de un meci, chiar si pe teren. Nu am spus asta nici parintilor nici antrenorului (care probabil mi-ar fi tras cateva palme). Colegii mei stiau dar eu incercam sa fac sa para ca nu am nimic, le spuneam ca am mancat ceva stricat sau ca am rau de masina.[…]

Cand aveam 14 ani m-am imbolnavit destul de rau. Am avut bronsita cateva luni de zile. Ma simteam foarte rau si dormeam foarte greu. Aveam si cearcane foarte mari. Colegii de clasa imi spuneau ca am o fata de mort. Si profesorii stiau ca ma simteam rau dar in continuare trageau de mine sa invat si sa merg la concursuri. M-am calificat la olimpiada nationala de chimie de la Oradea. Dupa ce m-am calificat a inceput chinul. In fiecare zi stateam 5-6 ore in laboratorul de chimie facand probleme. Profesoara nu prea statea cu mine, imi spunea din ce culegeri sa lucrez si venea sa verifice cat am lucrat.

In acelasi timp aveam si tezele cu subiect unic. Am luat note mari la matematica si geografie dar la romana am luat un 7,50. Parintii au fost suparati pe mine, fara sa inteleaga ca eu chiar nu mai pot sa fac fata si la olimpiade si la teze si la lectiile de zi cu zi. Chiar nu mai puteam. Imi venea sa ma sinucid si am inceput sa spun asta parintilor. Credeam ca ma vor intelege, dar in loc sa ma aline cumva, tot eu eram vinovat. Tata chiar ma jignea si imi spunea ca sunt un prost. „Ai casa si calculator si ai note bune si tu sa fii suparat… numai un bou ar putea sa fie suparat”.

In realitate mie nu imi pasa de toate acestea Eu nu voiam decat o viata normala. Voiam sa am si eu prieteni sau o prietena.Voiam sa ma relaxez, sa cunosc si eu alti copii, sa merg in tabere, dar parintii mei spuneau: „Pai uite, mergi la olimpiada, te-am trimis la tenis, ce mai vrei?”

Situatia s-a inrautatit foarte tare dupa ce am discutat cu profesoara de romana despre teza mea. Am fost sfatuit sa fac o contestatie, ea spunea ca oricum nu prea se rezolva. Cand au venit rezultatele imi doream sa nu ma fi nascut vreodata. Mi-au sczut nota cu 1,25 puncte pana la 6,25 (cel mai mult din judet). Parca nu mai stiam de mine. Nu stiam ce sa spun. Simteam ca s-a rupt ceva in mine, ca nu mai pot sa gandesc. Credeam ca am innebunit si nu o sa imi revin niciodata. As fi vrut sa imi tai capul pe loc sau sa ma impusc.

Stiam ca parintii mei or sa fie suparati pentru ca erau obsedati de note. Mama cand a aflat a amutit complet cand a auzit. Pur si simplu nu a mai zis nimic. Pe mine nu m-au certat foarte tare. Mai rau s-au certat intre ei. Nu prea ascultam ce spuneau cand se certau, dar se certau destul de rau si ca si cand nu as fi avut destule pe cap m-au trimis si la meditatii la romana. Eu am incercat sa spun „nu” dar nu ma mai asculta nimeni.[…]

M-am mai lasat de invatat. Am inceput sa ii urasc pe profesori, foarte tare si pe colegii mei. Mi-am dat seama ca celorlalti nu le pasa de ce spun profesorii, Eu sunt singuru prost care se ia dupa ei si de la mine mereu au avut cele mai mari pretentii. A trecut repede clasa a noua, si tot ce am facut a fost sa stau la calculator si sa invat din cand in cand. In fiecare zi imi venea sa plang si uneori plangeam ca nu am si eu o viata normala si ca nu am avut nicioda o prietena si credeam ca nu voi avea niciodata. In vacanta dintre a 9-a si a 10-a am inceput sa ies cu colegii, dar nu ieseau prea des si nu puteam sa stau mult pentru ca daca batea vantul incepea imediat sa ma doara capul. As fi vrut sa vina si fete, dar la mine in clasa sunt putine si oricum sunt foarte foarte timid.

Din toamna am inceput iar sa racesc la plamani, iar parintii mei vor sa merg la Bucuresti dar eu nu mai vreau sa fiu cobaiul medicilor. Nu stiu ce e mai bine, sa ma otravesc cu pastile sau sa fac pneumonie o data pe luna. In plus de la pastile a inceput sa ma doara si stmomacul si chiar sa am sange in scaun. Am fost o data la un medic si mi-a spus ca am fisura anala. Mi-a dat o crema si mi-a trecut sangerarea, dar stomacul tot ma durea.[…]

Gandul ca o sa ajung la faultate unde o sa fie mult mai rau si dupa aceea o sa ma angajez ma terorizeaza. Nu pot sa suport gandul ca toata viata n-am facut absolut nimic pentru mine. Niciodata nu am fost fericit. Nu am facut decat ce vor ceilalti. Sunt foarte fricos, foarte timid si nu am pe nimeni cu care sa vorbesc. Parintii nu vor sa ma inteleaga. Cred ca singurul mod in care pot sa le arat cat de mult sufar este sa ma sinucid. Atunci isi vor da seama ce simteam eu. NU MAI SUPORT. Daca viata mea va continua asa nu mai vreau sa mai merg inainte. Vreau sa mor acum. Viata mea nu a insemnat altceva decat chin, suferinta si stres.

Nu ii mai suport nici pe parintii mei care nu vor sa ma inteleaga, nu vor sa se puna in locul meu si ii urasc din tot sufletul pe profesorii care m-au torturat atata timp. Nici cu colegii nu pot vorbi. Majoritatea cred ca glumesc cand spun ca vreau sa ma sinucid. Va rog mult sa ma ajutati cu sun sfat sau cu o carte pe care sa o citesc. Imi e rusine sa merg si la spihologul scolii si nu stiu ce sa spun, ca sa nu ma considere nebun. In plus este una din profesoarele mele si ne streseaza si ea cu temele. […]  

Intrebare pusa de: Claudiu, 17

Raspunsul psihologului:

Mesajul tau este un strigat dupa ajutor, dar parca n-ai deloc speranta ca il vei gasi cu adevarat pe undeva. Ai in tine multa indignare fata de ce ai fost nevoit sa induri pana acum si problema e ca nu gasesti o alta cale de a o descarca decat asupra ta.

Spui ca totul iti produce suferinta (ba chiar si boli), cand inveti, profesorii si parintii care ti-o cer, chiar si cand castigi concursuri. Pare ca toata viata ta n-ai cunoscut pe nimeni care sa-ti inspire incredere, in consecinta nici tu nu poti avea incredere in tine si in viitorul tau, oricat de multe succese ai avea.

Tu vrei de fapt sa fii iubit si ti-e teama ca nu meriti. Ai strans din dinti si le-ai facut tuturor pe plac pana acum, tocmai pentru ca aveai speranta ca vei gasi iubire si intelegere la cineva. Ma intreb ce te-a facut sa ajungi acum pe culmile disperarii ? Adolescenta e o perioada a vietii cand se petrec o multime de schimbari fizice si psihice, baiatul se transforma in barbat, incercand sa se delimiteze de familie si sa-si gaseasca propria-i identitate. Este posibil ca acesta sa fie unul dintre motivele pentru care revolta ta si-a gasit tocmai acum o cale de a se exprima prin mesajul pe care l-ai trimis.

Dorinta ta de a-ti face prieteni sau o iubita este fireasca, simti ca ei te-ar putea ajuta pentru ca si ei, cei de varsta ta, trec prin aceleasi schimbari ca tine si poate de aceea crezi ca te-ar intelege mai bine decat un adult.

Te simti neputincios in a schimba ceva in viata ta, cei cu care ai incercat sa legi relatii ti-au inselat asteptarile, dar tu de fapt n-ai izbutit inca sa gasesti o cale de a ajunge pana la altii, la fel cum nici altii (spui ca nici macar parintii tai, desi eu una sunt absolut sigura ca si-ar dori-o) n-au reusit sa gaseasca o cale de a ajunge pana la iubirea ta. Dar imagineaza-ti ca viata e ca un copac care creste in fiecare an putin cate putin si se ramifica in crengi pe care infloresc boboci de culori diferite, iar culoarea bobocilor depinde de alegerea ta.

Un psihoterapeut te-ar ajuta sa te regasesti pe tine, sa descoperi calea de-a ajunge pana la ceilalti, de a ii face sa te auda, te-ar ajuta sa dezvalui in tine o parte despre care tu stii ca exista, dar pe care inca n-o cunosti. N-am idee daca pe mine o sa ma poti auzi, dar sper ca totusi sa ai forta – de care atatia ani ai dat dovada – de a incerca sa stai de vorba cu o persoana calificata (nu psihologul scolii daca tu nu vrei, altcineva) sau cu parintii tai, macar doar pentru a le povesti prin ce stari dureroase treci tu acum. Crede-ma, n-ai nimic de pierdut.

http://www.copsi.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=77&Itemid=53

Abonează-te la newsletter!

Abonează-te la newsletter!

Primește săptămânal resurse prin intermediul e-mail-ului!

Mulțumim pentru că vrei să fim prieteni!

Vezi comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Sus