Remuscarile au si partea lor buna

Se vorbeste mereu de culpabilitatea „nevrotica“, ca raspuns la o greseala imaginara. Dar ce se intampla cu „adevarata culpabilitate“, legata de acte total inacceptabile? Te face responsabil…

 

Doamna psiho­log, in varsta, ca­reia ii vorbesc de „adevarata“ cul­pabilitate a­firma: „Sunt impotriva sen­ti­men­tului de vinovatie si a remuscarilor!“, si nu este singura. Scutirea de orice astfel de sentiment a devenit una din credintele noastre. Ca si cum aceasta constiinta nu ar putea fi decat una nevrotica, avand in vedere ca se sprijina pe o greseala imaginara. Insa pe langa aceasta culpabilitate „infantila“, exista o alta, „adulta“, da­torata unei greseli reale.

Te simti vinovat pentru ca esti. Problema este ca ambele culpabilitati se amesteca in interiorul tau. Jean Piaget a fost cel care, in anii ’30, a studiat pentru prima data, sistematic, felul cum oamenii „invata“ sa se simta vinovati si, de aici, sa construiasca moralitatea care va face sa apara vina atunci cand regulile sunt incalcate.

Piaget propune o teorie prin care identifica doua stadii ale dezvoltarii la copii a sentimentului de vina: intre patru si opt ani, se pare ca se formeaza asa-zi­sa „moralitate a constrangerii“ si ul­terior, dupa aceasta varsta, apare moralitatea cooperarii (cu ceilalti, cu regulile comune ale jocului si pedepsirea de catre grup a celui care le incalca). Da, sentimentul de vina se formeaza atunci cand se construieste Supraeul despre care vorbeste psihanaliza. Adica tot acel set de norme si de reguli pe care societatea le impune copilului in cursul dezvoltarii acestuia si care „intra“ in Inconstient, reglandu-ne mai apoi tot comportamentul.

Sentiment sanatos si pozitiv

Asa o fi? Adevarul este ca ideea pa­c­atului originar a facut ca generatii intregi sa se cufunde in remuscari si sentimente de vinovatie. Si atunci, in­cerci sa te bucuri de viata in loc sa te pe­depsesti. Pana in ziua in care… „A face rau inseamna sa-i faci rau cuiva, sa ii provoci o suferinta“, afirma filozoful Paul Ricoeur. „Daca te pui in locul celuilalt, vei privi culpabilitatea ca pe un sentiment sanatos si pozitiv.“

Dar ce spun cei care l-au experimentat? „Sentimentul de culpabilitate este intotdeauna negativ daca il lasi sa te stapaneasca“, spune Luiza, 36 de ani, proiectant. Partea interesanta este preluarea res­pon­sabilitatii dupa propriiile tale valori.“ Ea povesteste o intamplare aparent banala, o amintire din India: „Ne-au servit cu ceai cu unt. Un gust oribil! Mi-am varsat usor ceasca intr-un ghiveci cu flori, si o parte s-a scurs pe caie­tul unui tanar calugar, care invata sa scrie. N-a vazut nimic, si eu n-am zis nimic…

Dar nu am uitat in anii care au urmat aceasta intamplare. Fara indoiala, pentru ca relatia mea cu locuitorii acestei tari conta mult pentru mine.“ Poate si pen­tru ca – mai ales – „greseala“ nu fusese asumata si nici marturisita…

Expertii scuzelor

„Greseala marturisita este pe jumatate iertata.“ Proverbul inca traieste. „Fusesem invitata sa iau masa la fratele si cumnata mea“, povesteste Alexandra, 34 ani, care lucreaza la o firma de comunicare. „Inainte de masa, nepotica mea imi arata niste poze, dintre care una cu mine, pe care o consider oribila. O iau si o rup! Fratele meu se ener­veaza. Fotografiile sunt ale lui si eu ma aflu la el acasa.

«Dar eu eram in poza!», ii spun. Care dintre noi are dreptate? Ma gandesc repede si trag concluzia ca… eu. Ar fi trebuit sa ii spun nemultumirea si sa ii cer permisiunea. Nu pot sa-i uit reactia atunci cand mi-am recunoscut greseala de fata cu toti si mi-am cerut scuze: el si sotia lui erau complet intimidati. Am avut apoi unul dintre cele mai placute pranzuri impreuna, fara a avea in stomac incidentul.“

Acestea fiind spuse, da, exista experti in scuze, ca sa nu mai vorbim de teroristi in asa ceva! La fel e si Ana U., 44 ani, asistent manager: „Mi se intampla sa fac gafe de care nu sunt prea mandra. In fiecare dimineata, cand ma machiez, imi examinez constiinta. Daca ma simt vinovata, decid sa imi cer iertare respectivului. Nu e usor, mai ales pentru mine, care sunt destul de mandra.

Dar, atentie: odata ce m-am scuzat, nu mai vreau sa se aduca vorba despre asta. E ca o bagheta magica!“. Culpabilitatea lor poate veni dintr-un Supraeu prea puternic, din regu­lile dure pe care le-a impus familia. Dar vestea buna este ca o psihanaliza poate sonda pana la momentul acestor excese si ne poate ajuta sa fim mai blanzi cu noi insine, intelegand ca avem propriile noastre limite si standarde, nu pe cele ale parintilor.